„Credinţa şi faptele bune“. O lămurire necesară

Bine cunoscuta formulă dogmatică „Omul se mântuieşte prin credinţă şi fapte bune“, devenită şablon pe băncile şcolilor teologice, dacă nu este nuanţată şi clar lămurită, dezvoltă câteva inconveniente pentru gândirea conformă adevărului din spaţiul ortodox.

Mai întâi, semnalăm că formula nu aparţine gândirii ortodoxe, ci este împrumutată neatent din scolastica Occidentală, fiind mai cu seamă un răspuns pe care catolicismul l-a dat ca replică formulei despre „mântuirea exclusivă prin credinţă“ avansată de protestantism. Dar acest adaos catolic, „faptele bune“, alăturat credinţei exclusiviste din protestantism (sollafide), pune în valoare o dogmă specifică viziunii catolice. Este vorba despre teoria „darurilor sau a meritelor“ care pe alocuri pot fi prisositoare. Aceste merite sunt actele de eroism ale credinţei, rezultate ale efortului spiritual pe care orice credincios poate şi este dator să le arate faţă de Dumnezeu. Pe scurt fiind spus, această învăţătură catolică arată că orice om, prin puterile proprii, poate dobândi fapte bune (din exterior sau din vistieria Bisericii) necesare la mântuire, iar dacă efortul este considerabil, atunci faptele care prisosec trec în patrimoniul Bisericii, care, la rândul ei, le împarte după cum binevoieşte.

Lăsând deoparte argumentarea despre meritele prisositoare proprie catolicismului, ne miră faptul că formula scolastică: credinţă şi fapte (şi mai ales modul explicării ei), a pătruns aproape nemodificată în vocabularul de şcoală al teologiei ortodoxe. Însă ortodoxiei nu-i este potrivită o astfel de viziune. De aceea, formula scolastică trebuie nuanţată, spunând mai potrivit: „Omul se mântuieşte prin credinţa care se arată în fapte bune“. Detaliind expresia, o putem înţelege astfel: noi credem în Preasfânta Treime, sfinţitoarea omului de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Faptele bune sunt rodul acestei credinţe, care-L arată pe Dumnezeu lucrând în fiecare dintre noi mântuirea noastră. Prin urmare, faptele bune nu sunt exclusiv ale noastre. Mai cu seamă, ele sunt lucrările divine care se manifestă distinct într-un dar al nostru, într-o faptă pe care o învederăm fiecare într-un mod unic. Dar de aceste capacităţi naturale omul adesea nu-i conştient şi nici capabil să le activeze, motiv pentru care rămâne uluit de cele ce sunt lucrate de Dumnezeu prin el. De aceea, nici gând să se laude cu ele.

Faptele bune nu sunt în Ortodoxie un scop în sine. Scopul creştinului este unirea cu Dumnezeu. Faptele bune sunt mijloacele de care creştinul se foloseşte pentru a urca spre Dumnezeu. Altfel zis, ne mântuim prin credinţă urcând spre Dumnezeu pe scara faptelor bune. Credinţa noastră este că numai Mântuitorul Hristos este sfinţitorul vieţii noastre. Credinţa este practic calea care deschide uşa inimii noastre pentru a lucra Hristos în noi mântuirea noastră, iar această lucrare a Lui se concretizează în anumite fapte bune pe care ne trezim că sunt lucrate în noi mai mult decât le putem lucra noi pe ele. Aceste fapte sunt ca nişte trepte vii ale unirii tot mai strânse cu Dumnezeu şi întreolaltă cu semenii noştri, cum spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: „Mişc mâna mea şi Hristos întreg e mâna mea; mişc piciorul şi îndată străluceşte Acela; Să nu spui că hulesc, ci primeşte aceasta şi închină-te lui Hristos care face acestea“ (Imnele iubirii dumnezeieşti 54, trad., pr. prof. Dumitru Stăniloae, p. 384).

Astfel, faptele mele nu pot fi revendicate de mine. Nu mă pot lăuda cu ele pentru că nu sunt ale mele. Mai mult, fiind faptele lui Hristos lucrate prin mine, ele sunt destinate altora, nu mie. Ceilalţi au nevoie de faptele mele, iar eu am nevoie de faptele lor, pentru că îmi lipsesc. Lor le lipsesc faptele mele, iar mie faptele/darurile lor. Aşa, Hristos lucrând în faptele mele şi în faptele lor ne ţine pe toţi în unitate, unii cu alţii şi împreună cu Hristos înaintăm spre ţinta devenirii într-un singur Trup al lui Hristos (Rm. 12, 5). Un Adam cel Nou în care fiecare dintre noi va avea locul lui în Trup, iar capul tuturor va fi Hristos - orientarea şi creşterea noastră veşnică.

În concluzie, ne putem verifica dacă faptele bune sunt pentru noi mijloc, iar nu scop în sine, astfel: dacă vom fugi de ele. Aşa ne recomandă şi Mântuitorul: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta“ (Mt. 6, 3). Adică, vom fugi să fim văzuţi de alţii. Vom ascunde faptele noastre bune în tainica tăcere şi în smerenie. Cât se smereşte Hristos în noi lucrându-le şi ascunzând că sunt ale Lui, ba chiar dându-ne certitudinea că sunt ale noastre, pe atât să ne smerim şi noi nearătând faptele noastre bune (neimpunându-le ostentativ şi nerevendicându-le agresiv), conştienţi fiind că ele nu sunt ale noastre, ci ale lui Hristos sau ale împreună-lucrării noastre divino-umane.

Pe scurt, formularea dogmatică potrivită trăirii ortodoxe ar fi: atâta credinţă avem câtă se arată în fapte (Iac. 2, 14-17) şi atâtea fapte avem câte ascundem să fie văzute de alţii (Mt. 6, 1).