Creştinii din Orientul islamic, între modernitatea occidentală şi naţionalism

Secolul al XIX-lea, spun istoricii, nu reprezintă altceva decât faza finală a ceea ce ei numesc „cucerirea lumii“ de către Europa. În acest sens, o contribuţie deosebită şi-au adus-o Anglia, Franţa, Olanda şi Rusia, iar pentru scurt timp inclusiv Germania. Fără a fi întrebaţi, în împrejurările respective şi pentru o scurtă perioadă de timp, creştinii din spaţiul islamic au devenit un fel de „agent“ al Occidentului. Nici mai mult nici mai puţin, Georg Haccius (1847-1926) afirma despre creştinii nestorieni că năzuiesc după eliberare şi libertate, după protecţie şi ajutor, după cunoaştere şi o nouă viaţă, că manifestă o „sete“ după spiritul Europei (vezi G. Haccius, Hannoversche Missionsgeschichte, III, 1, Hermannsburg, 1914, p. 413).

Creştinismul, „o vale fără apă“?

Şi totuşi, întâlnirea dintre creştinismul oriental şi spaţiul islamic a produs şi o altă percepţie. Karl Maurer sugerează că nestorienii creştini nu sunt altceva decât un impediment în răspândirea creştinismului printre mahomedani (cf. K. Maurer, Bericht über die Visitation in Persien, Hermannsburg, 28 Juli, 1910, circular, nr. 10, 1-4). Aceeaşi părere este împărtăşită şi de către Friedrich Naumann (1860-1919), om politic german care în calitate de reprezentant al împăratului Willhelm al II-lea, în urma întâlnirii cu creştinii orientali, sublinia că, în general, „un turc lasă o impresie mai bună decât un creştin oriental. El este stăpânul, iar creştinul este sluga“ (F. Naumann, Asia, Berlin, 1899, p. 106). În viziunea lui Naumann, creştinismul n-ar fi altceva decât o „vale fără apă“ (ibidem).

Această nu înseamnă însă că în Orient nu s-a întâmplat sau nu se întâmplă nimic. Dimpotrivă, începând cu secolul al XIX-lea, au fost iniţiate reforme de sorginte preponderent occidentală în vederea garantării unor drepturi fundamentale pentru creştini în relaţia cu populaţia majoritară musulmană. De pildă, califul şi sultanul imperiului a iniţiat asemenea reforme în perioada anilor 1839-1856, obligatorii pentru absolut toţi locuitorii imperiului, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Egalitatea în faţa legii însemna în acelaşi timp obligativitatea serviciului militar inclusiv pentru creştinii orientali. Reforma gândită şi iniţiată de către calif viza, practic, eliminarea oricăror discriminări religioase şi confesionale şi integrarea tuturor comunităţilor etnice ale imperiului pe linia unei singure şi noi ideologii, respectiv aceea a osmanismului. Cu o singură condiţie: această mişcare nu trebuia să contravină, ci, dimpotrivă, să poată fi complementară structurilor sociale şi valorilor religioase tradiţionale.

Totuşi, aceste mişcări de emancipare din partea comunităţii creştine au atras după sine reacţii puternice din partea majorităţii musulmane. Exemplele în acest sens sunt multe: masacrarea creştinilor din Siria şi Liban (1860), a armenilor (1895-1896). Visul emancipării proprii împărtăşit de către asirienii nestorieni s-a năruit şi el pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Chaldeii şi sirienii au trebuit să se abţină în a comenta „destinul“ armenilor din timpul Primului Război Mondial. Din toate acestea, istoricii trag o singură concluzie: decăderea populaţiilor nemusulmane din spaţiul Orientului islamic nu este altceva decât rezultatul abrogării sistemului populaţiilor protejate (dhimma) sau millet-urilor.

Pe de altă parte, în mod evident, un segment al elitei creştinilor orientali s-a implicat activ în mişcarea naţionalistă arabă. Toţi cei angajaţi pe această linie nu şi-au propus altceva decât să lupte pentru abandonarea sistemului millet-urilor, să poată juca un rol politic activ şi să conducă societatea spre modernizare. Reprezentanţii importanţi ai naţionalismului arab sunt creştini orientali, cum ar fi Faris al-Khoury, Michel Aflaq şi George Habash.

Lumea orientală trebuie să înveţe ceea ce înseamnă libertatea persoanei

În acest context, mulţi creştini din spaţiul islamic trebuie să opteze, în mod evident, între a rămâne pe mai departe în acelaşi spaţiu sau a emigra (cf. A. Flores, „Die arabischen Christen: Auswanderung, Resignation oder gleichberechtigte Teilnahme?“, în Die Zukunft der orientalischen Christen, Hamburg, 2001, p. 25).

Cu toate acestea, nu toţi creştinii din spaţiul islamic sunt de aceeaşi părere. De pildă, mitropolitul George Khodr (n. 1923) este de părere că, în primul rând, creştinii au asociat emigraţia cu progresul material (vezi M. Tamcke, A. Heinz (Hg.), Die Suryoye und ihre Unwelt, Münster, 2005, p. 75). Mitropolitul Khodr poate fi considerat până astăzi ca un simbol al societăţii civile în Orientul islamic şi creştin, dar mai ales ca un personaj deschis spre dialogul cu societatea modernă. Deşi se regăseşte în tiparele gândirii occidentale, se detaşează în multe privinţe de aceasta. Faptul acesta este cu atât mai evident în atitudinea sa faţă de lumea secularizată în care trăim: „Noţiunea de secularizare nu mă interesează, am folosit-o rareori. Ceea ce mă interesează, înainte de orice, este libertatea, libertatea privind autonomia individuală… Europa a ajuns la această convingere fără ca lumea orientală să o înţeleagă“ (ibidem).

În fine, Orientul islamic şi creştin au nevoie de încă multă vreme pentru înfiriparea unui dialog serios. Un dialog care, între altele, să pună accentul pe ceea ce înseamnă omul în societatea contemporană, pe relaţia dintre progres şi modernitate, egalitate şi responsabilitate, între ceea ce înseamnă valorile occidentale şi cele ale Orientului islamic.