Creştinismul a triumfat. Păgânismul roman şi cultele orientale au pierit

De la marele savant belgian F. Cumont (1868-1947) încoace, prin „culte“ sau „religii orientale“ înţelegem acele culte egiptene, siriene, anatoliene, atestate prin arheologie, epigrafie şi tradiţiile literare la Roma şi în Occidentul roman. În afara lui Isis şi Serapis, a Cybelei şi a lui Attis, a lui Adonis şi Atargatis, a Baalimilor din Heliopolis, Damasc sau Doliche, F. Cumont îl avea în vedere şi pe Bacchus, un zeu grec, dar de origine traco-frigiană, al cărui cult iniţiatic s-a structurat târziu în Asia Mică şi în Egipt.

Cucerirea Orientului de către Alexandru cel Mare, apoi a lumii mediteraneene de către romani va conduce la cele mai diverse contacte şi schimburi între Orient şi Occident. Ptolemeii din Egipt, în încercarea lor de a domina o parte a mărilor, în Egeea sau în Marea Greciei, au contribuit la o infuziune masivă a unor divinităţi din zona Nilului, diferite însă de cele care pătrunseseră în urmă cu secole, fiind purtate de navigatorii fenicieni şi greci. Populaţiile în permanentă mişcare din spaţiul elenistic, mercenari, aventurieri, negustori, filosofi şi retori ambulanţi, afacerişti şi exilaţi, îşi vor purta peste tot proprii zei eterogeni şi propriile practici. Mulţimea de sclavi din Egipt, Siria sau Asia Mică, vânduţi la Delos şi deportaţi în Italia, va aduce la rândul ei credinţele specifice în Occident, asemenea piraţilor capturaţi de Pompei în anul 67 î.d.Hr.

Romanii s-au arătat în nenumărate rânduri mai mult decât suspicioşi faţă de cultele orientale, pe care le considerau „superstiţii externe“, dar şi faţă de creştinism, care, în viziunea lui Pliniu cel Tânăr, era o „superstiţie depravată“, dar şi „funestă“, aşa cum afirma prietenul său, istoricul Tacitus.

Ostilitatea păgânismului roman faţă de cultele orientale şi creştinism se datora, în principal, expansiunii acestora din urmă, oferind un sentiment de panică romanilor îngrijoraţi de pierderea propriei lor identităţi. Într-adevăr, aceste credinţe erau străine spiritului şi temperamentului roman. Ele nu făceau decât să denatureze conştiinţa şi ataşamentul romanilor faţă de „obiceiurile strămoşeşti“, aducând un spirit cosmopolit şi sincretist în lumea romană. Neliniştit de noua situaţie creată, în Analele lui Tacitus, un senator roman se exprimă astfel: „De când numărăm în rândul domesticilor naţiuni cu ale lor rituri disparate, cu ale lor culte exotice sau fără de cult (făcând aluzie la primii creştini), această adunătură mocirloasă nu poate fi îndiguită decât prin teamă“. Denigrând pe creştini şi amestecându-i cu adepţii fanatici ai unor culte orientale, acelaşi Tacitus considera Roma un punct de intersecţie a tuturor ororilor, „unde confluează toate infamiile“. Această imagine a confluenţei tuturor străinilor îi obseda, de altfel, şi pe Seneca şi pe Juvenal.

În secolul al II-lea d.Hr., mai precis în timpul Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi al lui Celsus, creştinismul se afla în competiţie mai degrabă cu religiile orientale decât cu străvechiul păgânism roman. Apologeţii creştini critică în mod deosebit divinităţile orientale, cum ar fi Isis, Osiris, Attis sau Mithra, dar şi imitaţiile diabolice urzite în cultul lor de către demoni. La rândul său, filosoful păgân Celsus ia atitudine în numele propriei tradiţii, dar şi în numele unui platonism evoluat, apropiat eclectismului şi ocultismelor din vremea sa, asimilându-i pe creştini „preoţilor cerşetori ai Cybelei şi ghicitorilor, credincioşilor lui Mithra şi ai lui Sabazios“. Pentru a ironiza credinţa creştină în lumea de dincolo, el o compară cu iniţierile bacchice şi cu cele ale altor culte misterice.

Perioada în care cultele orientale, păgânismul roman şi creştinismul s-au aflat faţă în faţă, într-o reală confruntare, a creat mare confuzie şi a condus la un sincretism vag, haotic şi nediferenţiat. Se ajunsese chiar la un fel de „vagabondaj cultural“, „spiritual“ şi „filosofic“. Edificatoare în acest sens este istoria Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, care a fost instruit succesiv de un stoic, un peripatecian, apoi un pitagoreic, înainte de a se regăsi în învăţătura lui Hristos sub îndrumarea unui bătrân creştin. Mai mult decât atât, până la a se converti la creştinism, Sf. Iustin s-a iniţiat şi în unele culte misterice. Tot la fel, Taţian, discipolul său, înainte de a se converti la creştinism, „străbătuse multe ţări“, văzuse statuile zeilor, „luase parte la mistere“. După el, Clement Alexandrinul s-a lăsat iniţiat în misterele de la Eleusis şi în alte culte misterice, ca să nu mai vorbim de faptul că, înainte de convertire, a cunoscut Grecia, Orientul şi Egiptul.

Sf. Ciprian al Cartaginei îşi povesteşte, de asemenea, istoria zbuciumată şi confuză care a precedat martiriul său în numele lui Hristos (258), ajutându-ne să înţelegem mai bine spiritul acelor vremuri. Încă din copilărie, a fost mai întâi făgăduit cultului zeului Apollo, apoi, la şapte ani, a fost consacrat zeului Mithra; în continuare, a fost iniţiat în misterele eleusine etc. Tot la fel, în Frigia, învaţă secretele divinaţiei, în sanctuarele subterane de la Heliopolis şi Memphis (Egipt) se familiarizează cu revelaţia tuturor misterelor referitoare la demoni şi la spiritele ce însufleţesc lumea, iar în Caldeea deprinde tainele astrologiei.

Un alt exemplu concludent pentru contextul în care creştinismul s-a impus în faţa păgânismului greco-roman şi cultelor orientale este acela al lui Arnobiu de Sicca (sec. III-IV), fascinat de neoplatonism şi hermetism, dar totodată atent la ritualismul roman arhaic şi la cultele misterice greco-orientale: eleusinism, dionysism, isaism, frigianism etc. Exotismul şi ocultismul stârneau de fiecare dată curiozitatea sa aproape bolnăvicioasă. Credincios permanent al idolilor, nu putea să vadă „o piatră şlefuită şi unsă cu ulei“, fără a se prosterna în faţa ei. Era într-o stare de totală confuzie. Pe fondul acestei confuzii, în urma unui vis şi uimit de minunile săvârşite de Hristos, se converteşte la creştinism. În mod ciudat, Arnobiu compară motivele care i-au putut determina pe romani să adopte culte noi şi străine cu acelea care i-au făcut pe alţii să se convertească la creştinism, şi anume confuzia într-o situaţie dificilă.

Contextul istoric pare să fi întărit condiţiile psihologice favorabile triumfului creştinismului şi creării unei religii unice în raport cu toate celelalte, începând cu marea criză din secolul al III-lea. Goţii trecuseră Dunărea, invadaseră Grecia şi Asia Mică. Ciuma făcea ravagii. Uzurpările se înmulţeau atât în Orient, cât şi în Occident. Lumea romană (Orbis Romanus) se clătina din toate punctele de vedere: politic, militar, social, economic, dar şi religios. Pentru că, în această situaţie de confuzie şi disperare, oamenii nu mai credeau în zeii care nu-i ocroteau. Cam în aceeaşi perioadă, Sf. Ciprian îi scria Lui Demetrian (3-4) că lumea îmbătrâneşte şi că sfârşitul ei se apropie. Toate relele care veneau asupra lumii erau atribuite mâniei lui Dumnezeu, care nu o mai suporta: „Momentul nu mai suferă amânare. El este plin de pericole, iar noi suntem ameninţaţi de pedepse teribile; să ne refugiem întru Dumnezeul mântuirii şi să nu cerem socoteală prezentului ce ne este oferit“, afirmă Arnobiu de Sicca la începutul secolului al IV-lea.

Totuşi, marea forţă a creştinismului în faţa păgânismului greco-roman şi cultelor orientale s-a fundamentat pe teologia sa. Acest lucru devine cu mult mai limpede dacă avem în vedere faptul că monoteismul său în plan divin concorda cu monarhia constantiniană în plan uman. În lucrarea Întrebări asupra Vechiului şi Noului Testament (114, 2), cultul exprimat faţă de zeii inferiori e denunţat de către Pseudo-Ambrozie (Ambrosiaster) ca o absurditate la fel de condamnabilă ca şi omagiile aduse servitorilor şi demnitarilor palatului imperial, în detrimentul împăratului însuşi. Acest paralelism teologico-politic a primit un fel de consacrare providenţială în ziua în care, după înfrângerea şi moartea lui Licinius (324), împăratul Constantin cel Mare (306-327) a rămas singurul stăpân al lumii romane. Eusebiu al Cezareii subliniază că „marele învingător, strălucind de toate virtuţile evlaviei sale“, a restabilit astfel imperiul romanilor „în unitatea sa de odinioară“. Însă restaurarea unităţii imperiale a avut drept consecinţă şi triumful creştinismului ca religie a Aceluiaşi Dumnezeu unic.