Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Creştinismul din Coreea

Creştinismul din Coreea

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 23 Apr, 2009

Se presupune că primii creştini coreeni au fost rodul evanghelizării făcute de unii ofiţeri creştini din rândul celor japonezi, care au invadat Coreea între 1590-1600. Este cert, însă, că în urma convertirilor n-a rezultat o anume Biserică, întrucât accesul străinilor şi a misionarilor creştini era interzis.

Ulterior, timp de aproape două secole, creştinismul n-a mai avut nici un contact cu Coreea. Intelectualii coreeni, ca şi cei din China, erau preocupaţi preponderent de confucianism şi budism, transferate aici, de altfel, pe filieră chineză. Este adevărat că, în secolul al XVIII-lea, intelectualii coreeni au ajuns în posesia unor lucrări scrise de misionarii creştini în limba chineză încă din secolul al XVII-lea, dar au fost foarte intrigaţi de conţinutul acestora. În anul 1783, învăţatul coreean Lee Sung Hoon, venind la Beijing într-o misiune diplomatică, s-a folosit de acest prilej pentru a se informa în legătură cu aceste cărţi şi de misionarii creştini din China. Astfel, l-a cunoscut pe un fost misionar iezuit, Jean de Grammont, care l-a şi botezat. La înapoierea în Coreea a adus cu sine o adevărată colecţie de cărţi creştine în chineză, care aveau să se bucure de o mare apreciere în cercurile intelectuale. Lee Sung Hoon a botezat, cu această ocazie, mulţi intelectuali coreeni, dar în absenţa unor preoţi, noii creştini au început să se boteze unii pe alţii şi chiar să celebreze Liturghia în propriile case. Până în anul 1794 n-au avut nici un preot. În acest an, episcopul de Beijing l-a trimis pe chinezul James Chou Wen-mu, fiind aşteptat de nu mai puţin de patru mii de credincioşi creştini.

Preoţii erau trecuţi clandestin peste graniţă

Preotul chinez a reuşit să pătrundă pe căi ascunse în Coreea, întrucât dinastia Choson declanşase o acţiune de eradicare a creştinismului. Motivul nu era altul decât cel din China: creştinismul ameninţa confucianismul şi cultul strămoşilor. James Chou a fost martirizat împreună cu alţi trei sute de creştini în 1801. În urma martiriului său, creştinii erau în număr de aproximativ zece mii. Totuşi, Biserica Catolică nu se bucura de un prestigiu prea mare. Aşa se face că n-au mai fost trimişi preoţi. Ulterior, sprijinul avea să vină din partea Societăţii Misionare Externe din Paris, care se specializase în misiunile din Asia de Sud-Est. În 1831, Biserica Coreeană a fost pusă sub conducerea directă a unui vicar apostolic; primul dintre aceştia a murit în drum spre Coreea, iar următorii doi au fost martirizaţi atunci când au ajuns. Preoţii erau trecuţi clandestin peste graniţă pentru a sluji Biserica, deseori intrând în oraşe prin canalele de scurgere. Cei descoperiţi de autorităţi erau torturaţi şi executaţi.

Lipsa preoţilor s-a perpetuat, în 1866 existând doar 12 preoţi pentru mai bine de 23.000 de credincioşi catolici. Ba mai mult, în acelaşi an a fost declanşată o persecuţie odioasă împotriva creştinilor, cauzată de apariţia unei nave ruse de război în largul coastelor Coreei. Prezenţa acesteia a fost asociată de autorităţile coreene cu o iminentă invazie rusească; în consecinţă, guvernul a decretat exterminarea tuturor creştinilor, socotiţi ca principali trădători. În următorii trei ani aveau să-şi piardă viaţa în jur de zece mii de credincioşi catolici.

Peste puţină vreme, însă, lucrurile aveau să se schimbe. În 1873, tânărul rege Ko-jong îl detronează pe tatăl său. Deşi a trebuit să lupte împotriva unor puternice reacţii conservatoare, şi-a propus să deschidă ţara spre Occident, în vederea modernizării ei. În anul 1883, între multe altele, a deschis porţile spre accesul străinilor şi a oferit libertate religioasă creştinilor şi celorlalte religii. Misionarii catolici au început să se întoarcă, iar cei protestanţi şi-au făcut tot mai pregnant simţită prezenţa. În 1911, în Coreea erau deja 77.000 de credincioşi catolici, pentru ca, în 1914, să existe 196.000 de protestanţi coreeni, însemnând în jur de 1% din populaţia ţării.

Invadând Coreea, în 1910, Japonia i-a impus un regim colonial, dar şi de respingere a creştinismului. Japonezii damnau creştinismul şi pe creştini pentru că, aşa cum credeau ei, s-ar fi opus fondării unor temple şintoiste, ei având pretenţia ca toţi coreenii să ia parte la ritualurile tradiţionale, dar în special la cultul strămoşilor. Cei mai mulţi creştini, dincolo de apartenenţa lor confesională, au refuzat acest lucru, atât din motive religioase, cât şi patriotice, până în 1938, când Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene a adoptat rezoluţia prin care se afirma că şintoismul nu ar fi incompatibil cu creştinismul. Deşi două mii de creştini au fost arestaţi, refuzând să se conformeze, celelalte Biserici sau comunităţi creştine au agreat rezoluţia propusă.

Sub dictatură militar-totalitară

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce a fost eliberată de sub regimul colonial japonez, Nordul Coreei a intrat în zona de influenţă sovietică, iar Sudul sub influenţa SUA. Deşi în Nord existau mai mulţi creştini decât în Sud, vreme de jumătate de veac s-au ştiut prea puţine lucruri despre situaţia religioasă din Nord. Astăzi, în Coreea de Nord există oficial o clădire a Bisericii Catolice şi două ale Bisericii Protestante; fiind o ţară aflată sub o dictatură militar-totalitară, este greu de aflat ceva foarte precis despre situaţia creştinilor de acolo. Liderul comunist Kim Jong-il (născut în 1942), în cadrul unei vizite pe care a făcut-o în Rusia, a fost atât de impresionat de Biserica Ortodoxă, încât, în anul 2003, a decis construcţia Bisericii ortodoxe „Sfânta Treime“ din Phenian. Totuşi, se pare că aceasta e, mai degrabă, expresia unei afaceri publicitare decât a unei acţiuni în favoarea libertăţii religioase.

La sfârşitul secolului trecut, Biserica Romano-Catolică din Coreea avea un număr de trei milioane de credincioşi. De altfel, încă din anul 1968, Biserica Catolică din Coreea a început să fie condusă, pentru prima dată în istoria ei, de un cardinal propriu, iar în anul 1984, papa Ioan Paul al II-lea a celebrat, la Seul, prima ceremonie de canonizare desfăşurată în afara Romei, unde a canonizat 103 martiri coreeni, de altfel cel mai mare număr de creştini care au fost canonizaţi în acelaşi timp.

Recordul acesta înregistrat de Biserica Romano-Catolică avea să fie depăşit, însă, de către Bisericile protestante, care s-au regăsit într-o mişcare puternică, numită „Creşterea Bisericii“. Această mişcare a cunoscut o mare amploare, reflectând întocmai creşterea economică de excepţie a Coreei de Sud de după separarea de cea de Nord. Între anii 1957-1967, numărul bisericilor protestante s-a dublat. La sfârşitul secolului, între un sfert şi o pătrime din cele 48 de milioane de sud-coreeni erau creştini.