Creştinismul din India, între naţionalismul hindus şi mişcarea Dalit

Invazia armatei indiene în Bangladesh din anul 1971 a demonstrat, în primul rând, faptul că principiul atât de vehiculat al „non-violenţei“ (ahimsa) nu reprezintă în India decât o opţiune între multe altele. Hinduismul nu cunoaşte nici un fel de dogme, ceea ce presupune că neagresiunea fizică, morală etc. de care s-a folosit cu prisosinţă eliberatorul Indiei de sub stăpânirea Coroanei engleze, Mahatma Gandhi, nu este o dogmă în sensul clasic al cuvântului, ci doar o simplă normă sau recomandare morală. Un prim exemplu în această privinţă: în multe dintre parlamentele Indiei, dar mai ales în marile capitale care reprezintă statele ce compun Confederaţia indiană, cum ar fi New Delhi, partidele naţionaliste hinduse au pactizat şi au eliminat de la putere respectabilul Partid al Congresului. Faptul acesta avea să conducă la distrugerea în anul 1992 a moscheii Babri din Ayodhya de către fanatici naţionalişti hinduşi, care cer în continuare construirea pe acel loc a unui templu consacrat zeului Rama.

De altfel, astăzi, Rama este perceput de către hinduşi ca un simbol al activităţii lor naţionaliste. La acest fapt a contribuit şi realizarea unor seriale de televiziune pe marginea celor două mari epopei clasice ale Indiei, respectiv Ramayana şi Mahabharata. Analişti politici din India vorbesc despre o „relaţie de simbioză“ între mass-media şi organizaţiile hinduse (vezi Economical and Political Weekly, Nov. 10, 1990, p. 2495). Dintr-un zeu simbolizând binele în lupta sa împotriva răului, dintr-un zeu al armoniei şi ordinii universale, aşa cum apare el în Ramayana, naţionaliştii hinduşi l-au transformat într-un zeu războinic şi necruţător. În Ayodhya, de pildă, parola consacrată sună: „Este de datoria fiecărui hindus să-i ucidă pe cei care sacrifică vaca sacră“ (vezi M. von Brück, „Säkularisierung und Re-Traditionalisierung im Hinduismus“, în: Dialog der Religionen, Jg. 5 (1995), pp. 130-140; cf. G. Pandey, „Which of us are Hindus?“, în: idem (Hg.), Hindus and Others: The Question of Identity in India Today, New Delhi, 1993, pp. 238-272), cu referire, desigur, la musulmani care consumă carne de bovine.

Naţionalismul hindus modern nu face altceva decât să preia o nouă orientare, dar avându-şi rădăcinile în trecut, o orientare periculoasă în promovarea identităţii naţionale a Indiei. Este vorba de o reîntoarcere în timp în anul 1925, respectiv în perioada anilor în care în Europa apărea fascismul. În anul 1925, în India a fost fondată Rashtriya Svayamsewak Sangh (RSS), adică Uniunea Naţională a Voluntarilor, cu scopul declarat de a promova „o înnoire generală a comunităţii hinduse“ (vezi H.-J. Klimkeit, Der politische Hinduismus. Indische Denker zwischen religiöser Reform und politischem Erwachen, Wiesbaden, 1981, p. 259). Este vorba de o structură condusă autoritar, cu tendinţe militante şi militariste, de o minoritate revoluţionară în plan cultural, cultivând o orientare antiislamică, anticreştină şi antisecularistă. În plus, partidele şi organizaţiile hinduse naţionaliste îşi recrutează personalul din conducere, în cea mai mare parte, din rândul membrilor acestei structuri.

Pe de altă parte, dacă nu în practică, la nivel teoretic şi în anumite limite, naţionalismul hindus este tolerant. Dar numai în anumite condiţii: oricine trăieşte în India trebuie să creadă, să urmeze şi să respecte valorile eterne etnice şi spirituale ale vieţii din India. Cel ce nu este hindus, dar trăieşte în spaţiul hindus, trebuie să-şi asume mai multe obligaţii care ţin de ordinea societăţii hinduse, şi anume o responsabilitate naţională, o responsabilitate faţă de societate şi faţă de strămoşi. El este liber doar în ceea ce priveşte credinţa personală, având posibilitatea să urmeze orice cale pe care o consideră a-i satisface toate nevoile sale spirituale. Din moment ce cineva îşi îndeplineşte toate aceste îndatoriri sociale, în rest el poate să-şi trăiască viaţa sa religioasă ca oricare alt creştin, musulman, sikhist, budist etc. (vezi Sh. Sastry, „A Retrospect: Christianity in India. An Exposition of the RSS view of the Relevance of Christianity in India Today“, în: H.-J. Loth, M. Mildenberger und U. Tworushka (Hg.), op. cit., p. 15).

În acest sens, din perspectiva RSS, se poate vorbi chiar de „hinduşi creştini“, şi anume de hinduşi care duc o viaţă creştină, dar în acelaşi timp iau parte la programele iniţiate de RSS şi se supun întru totul intereselor supreme ale naţiunii hinduse. E limpede că, în această versiune naţionalist-hindusă, religia în sine devine o problemă strict privată, iar libertatea religioasă o libertate individuală (ishta), care nu trebuie să intre nicidecum în conflict cu naţiunea şi cultura hindusă în domeniul politicii, societăţii şi familiei. Nu de puţine ori, însă, creştinii din India se simt hinduşi din punct de vedere cultural şi trăiesc divergenţa între existenţa lor culturală ca cetăţeni ai Indiei şi existenţa lor religioasă ca şi creştini. Această ruptură între identitatea religioasă şi cea culturală, între credinţă şi naţiune este frecvent prezentă în India. Aşa se şi explică faptul că mulţi hinduşi trăiesc realmente în spiritul autentic al valorilor creştine, fără să se convertească sau să se boteze vreodată.

Pe de altă parte, în mod paradoxal, dincolo de barierele impuse de naţionalismul hindus, atât în interiorul, cât şi în afara Bisericilor creştine din India, şi-a făcut simţită prezenţa tot mai mult noua mişcare a celor „fără castă“. Este vorba de comunitatea aşa-numiţilor „spurcaţi“, „intuşabili“ (paria), grupaţi în mişcarea Dalit. Noţiunea „Dalit“ înseamnă în limbile din nordul Indiei „spart“, „călcat în picioare“, şi este folosită mai nou pentru a-i desemna pe cei aflaţi în afara sistemului castelor, pe cei pe care Mahatma Gandhi îi numea „copiii lui Dumnezeu“, pe toţi aceia care erau şi sunt marginalizaţi şi discriminaţi în societatea hindusă. În cadrul acestei noi mişcări a fost elaborată şi o teologie Dalit, care nu mai este preocupată de vechile teme atât de prezente în dialogul dintre hinduism şi creştinism, cum ar fi unitatea mistică cu divinul, Iisus ca avatara etc., cât mai degrabă de nevoile celor săraci şi discriminaţi religios.

S-a constatat că, în cazul convertirilor Dalit la creştinism, nu este vorba de interese sau avantaje materiale, ci de faptul că aceşti oameni sunt scoşi din „noroiul“ în care trăiesc şi îşi reprimesc în mod generos demnitatea umană de care au fost lipsiţi pe nedrept până atunci. Deseori, creştini proveniţi din rândul unor asemenea marginalizaţi afirmă cu multă seninătate şi uşurare: „Până acum am fost animale, acum am devenit oameni“.