Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Creștinismul, religia meritocrației?

Creștinismul, religia meritocrației?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Răzvan Bucuroiu - 09 Feb 2026

După faptă și răsplată”, iată un proverb vechi de când lumea românească, inspirat din logica Judecății de Apoi: ceea ce ai făcut bun sau rău în viața pământească ți se răsplă­tește în viața viitoare. Cu asupra de măsură, așa cum numai Dumnezeu știe și poate să o facă! De aici și dorința noastră fierbinte de a nu gusta năclăiala iadului veșnic, ci limpezimile raiului etern.

Și totuși... Ideea de merit este destul de largă și vagă, să nu zic altfel, în Legea Nouă. Pe când, în Vechiul Testament, rigoarea raporturilor cu divinitatea era inventariată cu minuție ca fiind un acord, un deal între Dumnezeu și om, având o predictibilitate a raporturilor de supunere și de „răsplată”... Irumperea harului în lume prin Întrupare, Înviere și Cinci­zecime a arătat că mântuirea nu e posibilă (și nici de dorit) strict prin merite personale, prin cantitatea de fapte bune/metru pă­trat/zi-lumină făcute într-o viață de om. Cu alte cuvinte, ceea ce era clar în Legea Veche (alcătuită din alte 614 legi și normative), dar cu limitator de viață veșnică fericită, devine o bună învoială între profunzimile sufletului uman, lucrarea tainică a harului în viața persoanei și răspunsul acesteia la anumite chemări sau provocări pe care Domnul i le pune în față. Da, pare că totul se joacă la scara unei învoieli liber-consimțite, pe un larg palier subiectiv în care libertatea omului și dragostea (inexplicabilă a) lui Dumnezeu fac pur și simplu ca jocul mântuirii să fie cu geometrie variabilă, cu reguli elastice, personalizate pe potriva fiecăruia. Simți, pe propria piele, că Dumnezeu este Persoană, că Cel din fața ta/inima ta se poartă într-un anume fel cu tine. Și doar cu tine, personalizat. Sinergia, cuvânt cifrat și acțiune tainică, încurcă posibilele tabele cu legi ale mântuirii, cu diagrame de bună purtare, cu regulamente duhovnicești general valabile. Mântuirea ajunge să fie prescrisă pe rețetă personalizată, iar nu pe vorbiri generale, pe ­sfaturi tip guru, pe șamanisme ­populare, în podcasturi și producții YouTube.

Mai mult, primirea Sfintei Euharistii, adică pe Hristos Cel înviat întreg, nu este o răsplată pentru faptele bune. Ele sunt cardul de acces inițial pentru a ajunge la Potir. Însă scopul e una, răsplata e alta. Scopul este esențial: unirea nemijlocită cu Hristos, a-L simți pe Domnul mai abitir decât L-au simțit, până la Înviere, chiar Apostolii... Unire desăvârșită, iubire absolută, intimitate negrăită. Răsplata din asta reiese, din faptul că ai fost învrednicit (nu vrednic tu, în sine) de a te apropia de El până la contopire. Ceea ce este, să recunoaștem, uimitor cu totul. Deci meritul personal, ca și în cazul mântuirii, este faptul că ai vrut, ai dorit asta și, în subsidiar, că te-ai străduit pe cât posibil să respecți regulile, dar, mai ales, să te ții strâns de legea iubirii. Care, singură, dacă este bine înțeleasă și trăită, le cuprinde pe toate! Deci mântuirea nu și-o face omul cu mâna lui, ci harul Domnului, mila Lui, iubirea Sa. Aceasta este și marea, uriașa diferență față de alte confesiuni: Ortodoxia îl pune în centru pe Hristos, cu puterea și voința Lui. Omul este cel care se face vas ales (sau nu), de a cuprinde harul care i se adresează direct. Așadar, care este meritul lui personal?

Fără să vreau să descurajez pe nimeni pe calea faptelor bune de la care așteaptă răsplată clară în viața de veci, ca un bilanț contabil, spun doar că sufletul nostru trebuie să se deschidă, trebuie să vibreze la adierea ultrafină a harului care ne învăluie. Povestea e de dragoste, nu este juridică. Dacă a fost dragoste autentică, legea însăși ajunge în plan secundar, ca suport comportamental și ritualic. Deoarece iubirea cuprinde și consumă tot, inclusiv codurile de bună purtare, căci dragostea delimitează răul și îngrădește păcatul. Din acel punct cine ne mai poate ține departe de El și de dragostea Lui?