„Creştinul să se poarte în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos“

Dintre multele lucruri pe care le arată Scriptura inspirată de Dumnezeu şi pe care trebuie să le realizeze cei care s-au hotărât să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu, am socotit necesar să menţionez acum, într-o scurtă enumerare, numai pe acelea pe care în prezent le discutaţi între voi, aşa cum am învăţat din Sfânta Scriptură, expunând pentru fiecare dovadă, care este uşor de înţeles pentru cei care se îndeletnicesc cu lectura (Sfintei Scripturi), care vor fi în măsură s-o facă înţeleasă şi altora.

Creştinul trebuie să se socotească părtaş (vrednic) chemării cereşti şi să se poarte în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos. Creştinul nu trebuie să fie uşuratic şi să nu se lase îndepărtat de cineva de la amintirea lui Dumnezeu şi de la voile şi judecăţile Lui. Creştinul trebuie să devină în toate mai presus de judecăţile după lege, să nu jure, să nu mintă. Nu trebuie să defaime, să nu batjocorească, să nu se certe, să nu se răzbune singur, să nu răsplătească răul cu rău, să nu se mânie. Trebuie să fie îndelung-răbdător şi să mustre la timp potrivit pe cel ce se răzbună, nu însă din patima răzbunării, ci din dorinţa îndreptării fratelui, după porunca Domnului. Nu trebuie să spună ceva împotriva fratelui care nu este de faţă, cu scopul de a-l cleveti, ceea ce este calomnie, chiar dacă ar fi adevărate cele spuse. Nu trebuie să spună vorbe de ruşine. Nu trebuie să râdă şi nici să tolereze pe cei care râd. Nu trebuie să vorbească cuvinte rele, spunând ceva care nici la folosul celor care ascultă nu duce, nici la familiaritatea necesară şi îngăduită cu Dumnezeu nu contribuie. Aşa încât şi cei care lucrează să se îngrijească, atât cât este posibil, să lucreze cu linişte şi să se adreseze cu cuvinte cuviincioase celor care sunt încredinţaţi să rânduiască cuvântul cu discernământ spre zidirea credinţei, ca să nu întristeze Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie să cârtească, nici de strâmtorare din lipsa celor necesare, nici de oboseala din muncă. Nu trebuie să răspundă cuiva sau să facă ceva cu obrăznicie şi dispreţ, ci să dovedească în toate şi faţă de toţi îngăduinţă şi cinste. Nu trebuie să facă semne din ochi cu viclenie sau să folosească altă formă sau mişcare a unui membru (a corpului), care întristează pe frate sau dovedeşte dispreţ. Nu trebuie să fie invidios pentru succesul altuia, nici să nu se bucure pentru defectele cuiva. În dragostea lui Hristos, trebuie să se întristeze şi să se mâhnească pentru defectele fratelui, dar să se bucure pentru realizările lui. Nu trebuie să fie indiferent pentru cei care păcătuiesc. Cel care mustră trebuie să mustre cu toată îndelunga-răbdare, cu frică de Dumnezeu şi cu scopul să întoarcă pe cel păcătos. Cel mustrat sau pedepsit trebuie să fie primit cu bunăvoinţă, cunoscând folosul său în îndreptare. Nu trebuie să fie avar, nici să strângă lucruri nefolositoare, de care nu are nevoie.

Cel care se alătură lui Dumnezeu, să îmbrăţişeze sărăcia pentru totdeauna şi să fie pătruns de teama de Dumnezeu, potrivit celui care a spus: „Străpunge cu firea Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut“.

Să dea Domnul ca să primiţi cele spuse, cu toată înţelegerea, aşa încât să dovediţi roade vrednice de Duhul, spre slava lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin. (Sfântul Vasile Cel Mare, Epistola 22 )