Critica unei crize

S-a afirmat că actuala criză a religiei a dat naştere unei religii a crizei. Termenul "criză" - care, raportat la rădăcinile etimologice, înseamnă "judecată" - este des folosit astăzi. Un eşec în viaţa personală sau în demersurile profesionale este pus, cu nonşalanţă, pe seama crizei. Auzim des expresii de genul: "doar e criză", "aşa-i în vremuri de criză". Dificultăţile economice, sociale sau morale, dacă sunt conştientizate şi evaluate corect, pot determina un restart al modului nostru de a trăi. Când nimic pare să nu mai meargă, te opreşti şi încerci să vezi unde s-a greşit. Aşadar criza implică o evaluare, o judecare a condiţiei prezente.

În istoria sa, lumea a mai trecut printr-un restart determinat de o criză spirituală profundă. Sfânta Scriptură, în capitolul 6 al cărţii Facerea, descrie starea deplorabilă în care a ajuns omenirea, nu după mult timp de la creaţie. Atunci este exprimată cea mai dureroasă expresie divină din Sfânta Scriptură: "i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Facere 6, 6). În toată promiscuitatea lumii de atunci, Dumnezeu găseşte un om drept, pe Noe. În el este pusă speranţa schimbării lumii. Diluviul distruge totul, fiind salvată doar corabia în care se afla Noe cu familia. Cu toate acestea, răutatea nu a fost abolită. Imediat după retragerea apelor, unul dintre fiii lui Noe, Canaan, îşi dezvăluie sufletul păcătos.

Nu ştiu cât de mult putem asemăna criza de astăzi cu cea din vremea lui Noe. Cert este că soluţia nu stă în aşteptarea unui nou potop. Ceea ce avem noi faţă de timpurile Vechiului Testament sunt Întruparea, Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos. Cheia schimbării în vremuri de criză este puterea de a ne ridica, iar sensul şi ajutorul transformării noastre vin de la Dumnezeu. Fiul risipitor, aflat în criza lipsurilor, şi-a evaluat starea şi a luat hotărârea de a se întoarce la tatăl său. Acesta este mesajul Bisericii în această perioadă: reîntoarcerea la Dumnezeu. Pare o soluţie simplă. Da, dar este un gest profund care descoperă un drum infinit. Când fiul risipitor a luat decizia de a se întoarce acasă, se părea că a optat pentru varianta cea mai simplă. Dar în momentul când a ajuns acasă şi a fost întâmpinat de tatăl său vedem cât ar fi pierdut dacă alegea alte variante, mai teribiliste şi moderne.

În ultima perioadă, cele mai dure ştiri au venit din lumea occidentală. Atentatul din Norvegia şi protestele din Londra au arăta fragilitatea civilizaţiei mundane şi lipsa de echilibru într-o societate supusă unei secularizări profunde. În insula Utoya şi pe străzile britanice am văzut manifestări ale adevăratei crize umane. Occidentul, militant al divorţului de credinţă, nu a mai putut da vina pe alţii pentru eşecul lumii secular civilizate. O încercare a presei norvegiene viza acreditarea ideii că teroristul norvegian Anders Behring Breivik a acţionat sub impulsul unui "fundamentalism religios". Nimic mai fals! În cele mai "extreme" atitudini, creştinismul nu promovează violenţa, cu atât mai puţin crima. Este uşor să arunci vina pe credinţa religioasă, încercând să găseşti cauzele unei acţiuni abominabile. Dar este prea mult să cauţi, într-o religie a iubirii, resorturile unor omucideri.

Pe străzile Londrei am putut asista la o exemplificare a anarhiei. Extremismul tinerilor nu a fost unul religios, ci produsul sloganului: "Eşti liber să faci ce vrei". Sfântul Petru, anticipând acest mod de a gândi, îşi avertiza destinatarii primei sale epistole: "Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii" (I Petru 2, 16).

Manifestările oamenilor în vremuri critice sunt dintre cele mai diverse şi sunt mărturii pentru ceea ce s-a acumulat în subconştient în anii de bunăstare. De la stresul cotidian s-a ajuns la nelinişte şi chiar panică, în contextul social, economico-financiar şi politic actual, când statele puternice ale lumii sunt ameninţate de faliment. Încheierea perioadei de criză ar însemna şi revenirea la acea linişte care caracteriza funcţionarea economică a lumii. Ar fi însă de ajuns această revenire la ce a fost? Lumea mileniului al treilea s-ar mulţumi cu atât? Cât de reală este liniştea oferită de confortul financiar?