Criza învăţământului şi statutul dascălului

Soluţia este reconsiderarea atât socială, cât şi financiară a rolului profesorului în societate

Săptămâna viitoare începe noul an şcolar. Odată cu festivităţile de începere, se anunţă, ca în fiecare an, posibile greve ale profesorilor şi revendicări legate în principal de creşterea salariilor. A devenit deja o tradiţie a perioadei post-decembriste ca profesorii să se agite înainte de anul şcolar pentru un salariu mai bun. Pe de altă parte, miniştrii, prim-miniştrii, primarii inspectează şantierele din teritoriu şi se declară nemulţumiţi de stadiul reparării şcolilor, dând vina unii pe alţii pentru situaţie.

Cred că aceste lucruri au ajuns să fie tratate ca fiind banale şi fără importanţă. Singura noutate de anul acesta ar fi criza mai recentă a personalului calificat din grădiniţe. Pe toate palierele sistemului de învăţământ sunt nemulţumiri foarte mari, ale profesorilor, ale părinţilor, ale elevilor, ale studenţilor. Problema fundamentală pare a fi subfinanţarea învăţământului de stat. O problemă care se va rezolva atunci când se vor aloca mai mulţi bani învăţământului. Aici toată lumea este de acord şi guvernele au alocat din ce în ce mai mulţi bani învăţământului. Teoretic, de la an la an a crescut cota de finanţare a învăţământului şi ar trebui ca, după atâtea creşteri, într-un final, să se ajungă la un echilibru care să permită sistemului să funcţioneze cum trebuie.

Şi totuşi care este de fapt problema, insuficienţa resurselor financiare, strategia proastă, alocarea defectuoasă a banilor, scăderea competenţei generale a celor din sistemul de învăţământ?

Există suficiente resurse financiare pentru a redresa învăţământul. Problema se pare că este legată de felul în care sunt alocate aceste resurse. Majoritatea resurselor suplimentare alocate învăţământului sunt dirijate în zona investiţiilor în clădiri şi în achiziţionarea de echipamente necesare procesului de învăţământ. Explicaţia neoficială e simplă: din aceşti bani pot politicienii să îşi tragă partea leului, prin aranjarea licitaţiilor în aşa fel încât firmele agreate să capete contractele cele mai profitabile. Surplusul de bani din sistem nu ajunge astfel acolo unde e nevoie, ci practic e deturnat către alte direcţii. Problema sistemului este de fapt scăderea competenţei oamenilor datorită nivelului scăzut de salarizare care nu mai face atractivă meseria de dascăl. Supoziţia de bază a guvernanţilor este că dascălii îşi vor face datoria indiferent de condiţiile financiare, pentru că profesoratul e o vocaţie.

Acest lucru era poate valabil pe vremea lui Ion Creangă; din nefericire însă societatea noastră nu mai permite nici măcar celor care iau în serios aceast lucru să îşi mai facă meseria. Pe de altă parte, tendinţa generală a societăţii este de a ignora responsabilitatea morală şi profesională şi de a se concentra pe câştigul financiar imediat. Profesorii nu fac nici ei excepţie de la acest proces general. În aceste condiţii, cei care ar trebui să îi înveţe pe viitorii membri ai societăţii aceste virtuţi dau un contra-exemplu prin poziţia lor în societate şi prin preocuparea lor de a câştiga cât de cât un ban prin prestarea altor activităţi.

Când nu poţi să te întreţii din profesorat, profesoratul încetează de a mai fi o vocaţie şi devine o meserie în care singurul beneficiu e faptul că ai vacanţe lungi în care poţi să mai lucrezi altundeva. Efectul acestui lucru este lipsa de preocupare pentru o mai bună educaţie a elevilor, cu consecinţe foarte grave pe termen lung, când forţa de muncă a României va suferi exact acolo unde va trebui să fie competitivă. Deja suntem pe ultimele locuri din Europa la numărul de absolvenţi de universitate cu licenţă. În ritmul în care liceele produc absolvenţi cu un nivel din ce în ce mai scăzut de cunoştinţe şi abilităţi, pentru că preiau ceea ce deja vine viciat din şcoli, viitorul nu sună foarte bine.

Soluţia este reconsiderarea atât socială, cât şi financiară a rolului profesorului în societate. Fundamental, acest lucru ţine de o atitudine morală care ţine cont de interesele generaţiilor viitoare. Profesorul nu este singur în faţa elevilor, el este acolo reprezentantul societăţii, cu relele şi bunele ei. Cât timp va fi tratat ca un marginal, societatea însăşi va fi văzută de elevi ca fiind una marginală, în care şmecheria şi banul sunt mai importante decât respectul şi conduita morală. E ciudat că investim în diplomaţi şi sportivi care sunt imaginea noastră în faţa altora şi nu investim în profesori care sunt imaginea noastră în faţa copiilor noştri. Pentru că ei vor creşte după chipul şi asemănarea profesorilor lor şi nu după cea a celor care îşi arată excelenţa prin alte părţi.