Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Criza omului
Nu ştiu alte popoare cum sunt (ca să evoc graiul marelui povestitor humuleştean), dar constat, cu un greu sentiment al decepţiei, că mulţi congeneri de-ai noştri pică testul civilităţii elementare. Prea mulţi, totuşi. Nu-mi permit luxul de a face analiza unor gesturi de mare anvergură etică. Până acolo, lipsa unei cuviinţe a detaliului ne incriminează. Prin urmare, la un aspect mult mai simplu şi mai vizibil al educaţiei aş vrea să mă refer. Oricât de insignifiante ar părea, micile noastre interacţiuni cotidiene, programate sau spontane, ne scot la iveală ţesătura de caracter, recte nobleţea ori, dimpotrivă, precaritatea creşterii dobândite în familie şi şcoală. De aceea, nu introspecţiile subtile cu iz freudian, ci aparent banalele forme ale exerciţiului social din viaţa de zi cu zi sunt cele care ne arată exact aşa cum suntem. Deşi pregnanţa unor exemplificări negative îmi dă ghes stăruitor, mă voi limita, cu obstinaţia unei îndelungi speranţe pedagogice, la partea frumoasă a lucrurilor. A oamenilor, adică.
Este un adevăr acela că nu poţi aprecia nivelul educativ al unei persoane după cât de stufos îi este CV-ul (de tip europass, neapărat!), nici din numărul impresionant al neologismelor cu care îşi ornează discursul, ci mai degrabă din modul sincer şi agreabil în care îţi preţuieşte statutul de interlocutor, în orice împrejurare, fără excepţie. Adică, de pildă, din felul în care te salută sau îţi răspunde la salut. Din modul în care ştie să te asculte, dovedind o accepţie corectă a noţiunii de dialog şi tratându-te cu egalitate nedisimulată, deci fără snobism (o boală de caracter cu multe personificări în spaţiul nostru balcanico-mioritic). Din scuzele pe care şi le prezintă, firesc şi sincer, chiar şi atunci când vina nu-i aparţine în totalitate sau deloc, deduci că ai în faţă un om pe care nu-l poţi ignora. Tonul cu care ţi se adresează spune multe: apetitul şi creativitatea noastră în materie de violenţă verbală, atât în conţinut, cât şi în formă, rămân, cu certitudine, neîntrecute. Păcat că nu manifestăm aceeaşi disponibilitate şi în alte privinţe.
Poţi considera un om cuviincios după naturaleţea promptă cu care mulţumeşte şi, la rându-i, răspunde la mulţumiri. Aceeaşi calitate (rară) a firii cuiva o desprinzi din refuzul autoimpus de a colporta vorbe neverificate despre semeni de-ai săi. Ba mai mult, chiar şi pe cele cu temei real, dar care, şi aşa, pot dăuna moralmente celui care le aude şi celui pe care îl vizează, le trece sub tăcere. De ce? Pentru că pur şi simplu nu-i este indiferentă sănătatea sufletească a celor din jur. Bunăvoinţa răbdătoare pe care ţi-o arată în situaţii în care neştiinţa sau neputinţa te stăpânesc implacabil este semnul sufletului său înalt. Din nou, rarisimă calitate! Efectele unor gesturi mai puţin onorante, care i-ar asigura autorului lor un binemeritat loc de necinste în ierarhia valorilor unei societăţi, sunt şterse cu buretele din memorie, cu o uşurinţă inimitabilă, întocmai cum spun textele noastre liturgice că o face Părintele ceresc, „neţinând minte răutăţile noastre“. Un astfel de om ştie nu numai să ierte, dar şi să uite. Nu manifestă această uluitoare toleranţă pentru că e iresponsabil sau indiferent, ci în virtutea unei delicateţi lăuntrice demne de „normalitatea“ sfinţeniei. Smerenia îl opreşte să-i judece în vreun fel pe ceilalţi, păstrând asprimea criteriilor pentru o cât mai dreaptă autoevaluare. De la rădăcina lor interioară până la expresia concretă, cuvintele şi gesturile unui asemenea om îmbracă firescul desăvârşit al bunului-simţ. Toate aceste lumini discrete, dar infinit admirabile, împreună cu altele pe care cititorul care a întâlnit un asemenea caracter uman le poate mărturisi, zugrăvesc profilul unui om care încearcă să rămână aşa în ciuda abrutizării căreia au căzut pradă atâţia dintre noi.
Departe de a prefera ipostaza criticistă, de „cunoscător dezamăgit al oamenilor timpului său“, autorul acestor rânduri deplânge sincer tarele înmulţite ale comportamentului românesc, pe care le resimte în diverse contexte sociale. Nu însă fără a nutri optimismul că tabăra celor care i-au servit ca exemplu pozitiv mai sus va precumpăni cândva. Deocamdată, acest lucru nu se întâmplă.
.jpg)
