Crucea grea a preotului Ilie Anisescu

Când eram copil, preotul Ilie Anisescu se pensionase înainte de a împlini 70 de ani. Slujea în continuare la Bisericuţa „Sfântul Gheorghe“ din Buciumeni, filie a parohiei Oprişeni, devenită după 1990 mănăstire de călugăriţe. Datorită lui, mulţi oameni treceau pragul bisericii, deşi locul era izolat, cu foarte puţine case în jur. Cuvintele lui de învăţătură rostite molcom şi evlavia pe care o avea atrăgeau oamenii. Aceştia vorbeau adeseori despre darurile speciale ale preotului şi despre vindecări miraculoase, aşezate toate în cuvinte mari care nu se rostesc în fiecare zi.

La Bisericuţa „Sfântul Gheorghe“, a cărei vechime coboară până în vremea lui Alexandru cel Bun, am mers şi eu de multe ori. Cântau acolo la strană două călugăriţe, Epistimia şi Tecla, cu metania la mănăstirea Râşca. Se stabiliseră în Fălticeni şi lucrau din greu la Filatura de in şi cânepă, după ce au fost izgonite din mănăstire de acel abuziv decret 410 din anul 1959. Lângă părintele Anisescu ucenicea un tânăr cu numele Adrian-Ioan Dulgheriu, care a făcut mai târziu strălucite studii de teologie şi a devenit preot în ţinutul său de obârşie.

Îmi amintesc mereu de o săptămână a Patimilor pe care am petrecut-o împreună cu părintele Anisescu şi cu o mână de oameni, ca într-un vârf de munte, într-o sihăstrie singuratică. La slujba Prohodului şi la înconjurul cu sfântul epitaf erau numai câţiva oameni. Slujbele se făceau după tipic, cuprinzând toată rânduiala prevăzută şi nu se ţinea cont de absenţa mulţimii. Scopul era acela de a-L preamări pe Dumnezeu.

Cu statutul lui de pensionar, preotul Ilie Anisescu a mai trăit vreo douăzeci şi cinci de ani, slujind până la capăt cu multă atenţie şi devotament. În ultimii ani ai vieţii a revenit la Oprişeni, biserica lui de suflet în care a slujit ca paroh mai mult de treizeci de ani.

Prietenia cu sculptorul Ion Irimescu

Biografia acestui preot cuprinde câteva note speciale. În primul rând, el provenea dintr-un spaţiu în care tradiţia şi portul popular ocupau locuri de cinste în viaţa oamenilor. La Târpeşti, lângă Târgu Neamţ, vărul său Neculai Popa, vestitul sculptor popular cunoscut în ţară şi peste hotare, a înfiinţat un muzeu în care a pus în lumină creaţia populară care riscă să se piardă. Venind dintr-un sat cu astfel de tradiţii, preotul Ilie Anisescu a avut preocupări culturale şi spirituale care l-au apropiat, pe de o parte, de oamenii luminaţi şi, pe de altă parte, de cei evlavioşi cărora le-a fost un bun duhovnic.

Din vremea când era paroh la Oprişeni, s-a împrietenit cu celebrul sculptor Ion Irimescu, care pictase în tinereţe Biserica „Sfinţii Arhangheli“. Părinţilor sculptorului, Maria şi Petru, preotul Ilie Anisescu le-a fost confesor şi rugător, ducându-i şi la mormânt, lângă aceeaşi biserică pictată de marele artist fălticenean.

După întâlniri şi discuţii de taină cu maestrul Ion Irimescu, preotul Anisescu l-a convins să-şi aleagă şi el un loc de veşnică odihnă alături de părinţii lui şi de biserica în care a început să înmulţească talanţii pe care i-a primit de la Dumnezeu.

Aidoma sculptorului, preotul Ilie Anisescu s-a apropiat de mulţi oameni cunoscuţi şi necunoscuţi ai ţinutului. Casa lui de pe „uliţa Rădăşenilor“, o frumuseţe de construcţie cu bun gust şi eleganţă, înconjurată de grădină, era loc de popas pentru intelectualii zonei. Regretata mea învăţătoare, iubita doamnă Beatrice Ilioaia, urca în fiecare săptămână dealul Oprişenilor şi trecea de fiecare dată pe la familia preotului, în drumul către casa familiei Cardaş, aşezată chiar la graniţa oraşului cu Rădăşeniul. De altfel, învăţătoarea mea se înrudea cu părintele Anisescu prin preoteasa Maria, descendentă şi ea a familiei Cardaş.

Doamna Steliana Lovinescu, din cunoscuta familie a scriitorilor, îl preţuia şi ea, arătându-i respect şi poftindu-l la evenimentele speciale petrecute la Fălticeni, între ele înmormântarea dramaturgului Horia Lovinescu, cumnatul ei, şi a soţului Vasile (Lala) Lovinescu. După îmormântarea soţului, i-am fost alături doamnei Steliana şi-mi amintesc cu câtă acrivie a întocmit lista celor invitaţi la agapă. Cu toate acestea, preotul Ilie Anisescu a fost unul dintre puţinii poftiţi. Masa, pregătită după un ritual aparte, cu tacâmuri de argint şi veselă vieneză, a adunat în jurul ei oameni de înaltă ţinută, care au discutat despre lucruri veritabile într-o vreme în care auzeai numai nimicuri. Era în anul 1984…

Recunoştinţa ucenicilor pentru exemplul cel bun

În timpul studiilor seminariale pe care le-a urmat la Dorohoi, s-a apropiat de profesorul şi directorul său, preotul Dimitrie Furtună, apreciat folclorist. De la el va fi deprins iubirea pentru folclor, rămânând mărturie numeroasele pagini pe care le-a adunat în timpul vieţii. La centenarul acestuia, preotul Ilie Anisescu a iniţiat săvârşirea unei slujbe comemorative şi a unui simpozion care s-a bucurat de participarea Mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei, a numeroşi preoţi din Dorohoi şi din toată Moldova, alături de multe personalităţi care au evocat activitatea bogată a folcloristului, dascălului şi sacerdotului dorohoian.

Arhidiacon fiind, l-am însoţit în 1992 pe Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi am slujit alături de părintele Ilie la Dorohoi, apreciind atunci ca şi acum iniţiativa recunoscătoare a discipolului faţă de profesorul său. De altfel, preotul Anisescu mergea în fiecare an la mormântul lui Dumitru Furtună, adunându-şi colegii, câţi mai rămăseseră, în rugăciune şi comuniune.

Iată ce înseamnă exemplul unui mare profesor. Nu se uită niciodată. Seminarul de la Dorohoi a funcţionat puţin înainte de regimul ateu. Datorită exemplului preotului Dumitru Furtună şi al ucenicului, Ilie Anisescu, Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a hotărât la centenarul folcloristului din 1992 reînfiinţarea Seminarului de la Dorohoi. Acesta a fost rezultatul recunoştinţei ucenicilor care nu uită exemplul cel bun.

Inspirat de acelaşi profesor de la Seminarul din Dorohoi, părintele Anisescu a adunat mereu însemnări de demult, a ascultat pe bătrâni şi pe cei în măsură să înţeleagă istoria locului. A alcătuit istoricul bisericilor de la Buciumeni şi Oprişeni şi a publicat în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“ un interesant articol despre primarul unionist al Rădăşeniului, Toader Grumăzescu, prieten apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi al lui Mihail Kogălniceanu.

Preotul Anisescu a purtat în lumea aceasta o cruce grea. Singura lui fiică, Elena, oligofrenă gradul I de invaliditate, nu l-a cunoscut niciodată şi nu i-a rostit vreodată numele. A îngrijit-o cu mare grijă aproape 70 de ani… Când i s-au adăugat anii, a început să-şi facă mari probleme în privinţa ei. A apelat la ajutorul unor familii, cu gândul de a le lăsa casa şi proprietatea din jur, pentru fiica Elena. Cinci familii n-au rezistat să ducă mai departe crucea aceasta grea. În 1992, un preot inimos, Ionel Marian, rădăşenean de obârşie, a luat pe umeri această povară, făgăduindu-i părintelui îngrijirea până la capăt a fiicei lui.

Un preot de stirpe veche

Preotul Ilie Anisescu a închis ochii la 95 de ani, în ziua de 12 ianuarie 1999. Era mulţumit că lăsase în casa lui un preot rugător şi harnic, serios şi preocupat de fiica neajutorată care avea nevoie de iubirea unui om cu suflet bun.

M-am dus şi eu în ziua aceea de ianuarie 1999 la înmormântarea preotului Anisescu. Mulţimea adunată n-a îngăduit oficierea slujbei în biserica neîncăpătoare. Cu toate că era ger, s-a slujit afară, lângă biserica unde fusese paroh şi apoi preot slujitor ani mulţi, cam jumătate de veac.

Un preot din vechea stirpe a slujitorilor de vocaţie. Duhovnic, sfătuitor, prieten al cărturarilor şi al oamenilor simpli.

Un om care şi-a dus toată viaţa crucea suferinţei. Un om care a plâns mereu în adâncul inimii.