Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Crucea - mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei în Dumnezeu
Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte ne fac transparent, pe Dăruitorul lumii şi ne pun în legătură cu El ca persoană infinită în viaţa şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Numai suferinţa şi moartea care ne fac transparent şi comunicabil prin creaţie, pe Dumnezeu, capătă şi ele un sens pozitiv pentru creaţie şi pentru noi înşine. Şi de aceea aceasta este suferinta şi moartea pe care noi le numim propriu-zis cruce. Iar crucea în acest sens este crucea lui Hristos şi crucea noastră purtată din puterea crucii lui Hristos, această cruce, departe de a însemna un nou sens în existenţa lumii, dă dimpotrivă un sens acestei lumi, pentru că ea dă un sens pozitiv şi suferinţei şi chiar morţii legate de lume.
Chiar moartea devine prin această cruce izvor de existenţă a persoanelor umane şi a lumii pe o treaptă nouă, superioară, plină de viaţa lui Dumnezeu. Această cruce completează sensul fragmentar manifestat în lume, prin faptul că ea deschide drumul spre realitatea lui Dumnezeu, ca lumină şi viaţă infinită, din care se răspândeşte sensul plenar şi asupra lumii şi asupra vieţii persoanelor umane în ea. Această cruce cuprinde deci în ea un paradox: pe de o parte pune în evidenţă insuficienţa creaţiei în ea însăşi, pe de alta, tocmai prin aceasta ea arată creaţia ca dependentă şi în legătură cu realitatea plenară a lui Dumnezeu, care dă astfel creaţiei un sens deplin şi o viaţă superioară şi până la urmă o îndumnezeire şi o existenţă netrecătoare. (părintele Dumitru Stăniloae, Crucea peste darul lumii)
.jpg)
