Crucificarea

„Cea mai crudă şi mai îngrozitoare dintre pedepse”, crucificarea, după cum ne spune Cicero, era administrată criminalilor care nu aveau cetăţenie romană, dar şi rebelilor, sclavilor ş.a. Autoritatea romană spera că, prin această grea pedeapsă, va descuraja orice tentativă de revoltă împotriva Imperiului Roman.

Această metodă de tortură a fost inventată în spaţiul persan şi a fost adusă în Orientul Mijlociu de Alexandru Macedon, iar mai târziu a ajuns şi la romanii care au rafinat-o pentru ca moartea celor crucificaţi să fie lentă şi dureroasă. „Dezbrăcat de veşminte, condamnatul era agăţat de un stâlp; doi soldaţi îi administrau alternativ 39 de lovituri cu un bici mic, flagrum, făcut din fâşii de piele terminate cu bile de plumb şi bucăţi de os de oaie ca să sfâşie pielea” („Iisus şi epoca sa”, Reader’s Digest, Bucureşti, 2007).

Istoricul evreu din secolul întâi după Hristos Josephus Flavius menţionează că cei condamnaţi la crucificare nu mai ajungeau să fie răstigniţi pentru că „erau făcuţi bucăţi prin această flagelare chiar înainte de a fi crucificaţi”.

Aceştia în urma flagelării aveau mari pierderi de sânge, la care se adăuga durerea foarte puternică, plus şocul provocat de duritatea pedepsei, ceea ce făcea ca victima să fie adusă în pragul morţii. Dacă cel condamnat supravieţuia în urma flagelării, murea la puţin timp după crucificare.

Cel mai cunoscut caz de crucificare din istorie este cel al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a suferit toate supliciile menţionate mai sus. În cazul lui Hristos trebuie să mai adăugăm „o noapte de veghe, răni fizice şi şocul emoţional, purtarea lui pe dinaintea mai multor instanţe şi târârea dintr-un loc în altul, care reprezentau un marş de aproximativ 4 km. După ce l-au biciuit, soldaţii l-au acoperit cu o tunică roşie şi i-au pus pe cap o coroană de spini, făcută probabil din crengi de jujuba, un arbore comun în Iudeea („Iisus şi epoca sa”).

Apoi Mântuitorul este scuipat şi dus înaintea lui Pilat, care rosteşte cuvintele: „Iată omul!”. Spune aceste cuvinte pentru a sensibiliza mulţimea şi să le arate consecinţele alegerii pe care au făcut-o când au cerut răstignirea lui Hristos. Astfel, procuratorul roman vrea să arunce asupra lor vina uciderii Domnului nostru
Iisus Hristos.

Hristos este dat de către Pilat să fie răstignit. El este luat de soldaţi şi dus pe o colină aridă din afara Ierusalimului, numită Golgota, unde este crucificat. Domnul este răstignit între doi tâlhari şi orele petrecute pe Cruce sunt un timp al insultelor aduse de unii demnitari iudei şi unul când o dă pe Maica Sa în grija Sfântului Apostol Ioan Teologul, dar şi al pocăinţei tâlharului, care-i aduce bucuria Raiului.

Moartea pe Cruce a Domnului este o consecinţă a flagelării primite de la soldaţii romani, dar şi o urmare a crucificării. „Răstignirea produce un soi de incapacitate respiratorie. Poziţia suspendată a corpului punea la grea încercare musculatura. Fiindcă respira tot mai greu şi elimina tot mai puţin bioxid de carbon, victima se asfixia” („Iisus şi epoca sa”). Toate acestea au dus la sfârşitul lui Hristos.

Pentru noi creştinii crucificarea lui Hristos a transformat crucea din obiect de tortură în Altarul de jertfă al Domnului pentru mântuirea noastră şi în stindardul credinţei creştine.