Cu două feţe...

Suntem siguri că cititorii noştri au auzit sau chiar au folosit expresia a face feţe-feţe, referitoare la cineva căruia, de emoţie, sau din cauza fricii, i se schimbă culoarea feţei. O mărturie literară, pentru varianta a schimba feţe a expresiei respective, găsim în Letopiseţul lui Ion Neculce, descriind situaţia penibilă în care s-a aflat, la un moment dat, un domnitor, Duca-vodă, care „nu putea nimic să mai răspundă de ruşine şi de frică, numai ce schimba feţe: uneori se făcea roşu, uneori galbăn“. Dar, în general, dincolo de aspectul fizic, se spune despre cineva că este om cu două feţe, adică prefăcut, fals, aşadar firea (neplăcută, duşmănoasă) îi este alta decât cea pe care o arată în mod obişnuit.

În legătură cu această expresie, consemnăm o curiozitate lexicografică. În mai multe dicţionare ale limbii române (de exemplu, în cel al lui I.-A. Candrea, din 1932, în cel al Academiei Române, seria veche, litera F, din 1934, şi în cel al lui August Scriban, din 1939), se consideră că om cu două feţe înseamnă acelaşi lucru cu taler cu două feţe, substantivul taler, de origine germană, fiind sinonim, în cazul acesta, cu farfurie, talger. Cel puţin un semn de întrebare faţă de această opţiune ridică tratarea expresiei taler cu două feţe în volumul XI, litera T, partea a 2-a, al Dicţionarului Academiei Române, serie nouă (din 1982). Aici, această expresie este înregistrată sub un alt cuvânt taler, tot de origine germană, însemnând „monedă (austriacă) de argint, care a circulat în trecut şi în ţările române“.

Dat fiind că o farfurie (în mod obişnuit) nu poate avea două feţe, se pare că trebuie să avem în vedere moneda, despre care, desigur, se poate spune că are două „feţe“, aversul şi reversul. Pe acestea sunt gravate (aşa cum putem constata şi din imaginea alăturată, a unui taler austriac de argint) o efigie, figura unui personaj important, respectiv o stemă, al cărei desen, frecvent, avea în compunere un vultur sau o altă pasăre răpitoare, menită să impună (cele două imagini au fost denumite la noi, popular, cap şi pajură, ca alternative pentru care se putea opta când se „dădea cu banul“). Aşadar, deoarece este normal ca o monedă să aibă două „feţe“, este cel puţin curios faptul ca de la această evidenţă să se fi ajuns la semnificaţia de (om) „fals, prefăcut“ a formulei taler cu două feţe, în afara cazului în care s-ar fi avut în vedere o monedă falsificată.

Este însă posibil ca prin confruntarea dintre cele două cuvinte taler, menţionate anterior, să fi rezultat exprimarea, figurată, a ideii de „absurd“ şi, prin extensie, „fals“, a expresiei în discuţie. Pe baza acestei imagini, a farfuriei cu… două feţe, Anton Pann a compus o povestioară în versuri, ca ilustrare a zicătorii Vicleanul este taler cu două feţe. Anume, un meşter l-a trimis pe un băieţaş, probabil ucenicul său, să-i cumpere, separat, icre roşii şi icre moi, dându-i însă un singur taler, „rudăresc, cu două feţe, prostesc“. Băcanul i-a pus icrele roşii pe taler, şi l-a întrebat pe băieţaş unde să i le pună pe celelalte. Ucenicul a întors talerul, a cerut să i le pună pe cealaltă faţă şi s-a întors la meşter. Când acesta l-a întrebat unde sunt celelalte icre, băieţaşul a întors talerul ca să i le arate, astfel că şi acestea au căzut pe jos. Bănuit de viclenie, băieţaşul este pedepsit: „Stăpânul s-a necăjit, Îndată l-a pălmuit, Zicând: vezi, minte să ţii, Şi păzeşte să ni fii Cu două feţe şi tu, Ca ăst taler ce te bătu!“.

Aşadar, de la talerul-monedă, cu două feţe, la talerul „rudăresc“, adică unul confecţionat din metal, de ţigani rudari, ce putea fi, eventual, folosit, succesiv, şi pe faţă şi pe dos, s-a putut ajunge la numirea cuiva prefăcut, fals şi aducător de ponoase, prin expresia taler cu două feţe.