Cu ochii la agonia altora

A sta la patul unui muribund şi a-l vedea cum se stinge e o experienţă care lasă urme, de n-ar fi decât conştiinţa crudă că asişti la o definitivă ieşire din decor: o viaţă se sfârşeşte, iar gândul nu are cum să nu te tulbure. Un sfârşit de om nu e un sfârşit de zi. Dar ce e frapant la cei care au fost martorii sfârşitului altora e că simt nevoia să-l povestească în detaliu. E ca şi cum muribundul

le-a transmis o dispoziţie pe care, neputând-o păstra doar pentru ei, vor s-o pună în cuvinte. Şi cum nici ei nu ştiu prea bine la ce anume au asistat, din incertitudinea aceasta se naşte motivaţia mărturisirii. De curând mi-am amintit de trei autori al căror oficiu de martori la capul unui agonic m-a impresionat.

Primul e Alexandru Maier, care a fost medic la penitenciarul din Gherla, şi care descrie moartea din 1958 a călugărului Leon Manu, într-una din celule: stătea în pat în poziţie semişezândă şi, la întrebarea medicului: "Ce vă supără, domnule Manu?", călugărul a ridicat ochii frumoşi şi i-a zâmbit: "Existenţa, domnule doctor", apoi şi-a lăsat capul într-o parte şi a murit (apud Alexandru Maier, Am fost medic la Gherla, Ed. Vremea, 2009). Scena e de un calm hieratic care inspiră groaza, ca toate tragediile care se petrec după aparenţe cuminţi.

Al doilea autor este Nicolae Stroescu-Stânişoară, descriind moartea lui Vlad Georgescu, director la Radio "Europa Liberă": cu pupilele căzute sub nivelul pleoapelor inferioare şi zvârcolindu-se întruna, Vlad Georgescu, cu douăzeci de minute înainte să moară, se linişteşte dintr-odată, se ridică în capul oaselor, se agaţă cu mâna de mânerul patului şi deschide larg ochii, într-o dilatare mată de luciditate finală. Apoi se prăbuşeşte şi intră în comă (apud Stroescu-Stânişoară, Întrezăriri, Ed. Institutul Cultural Român, 1998). Scena are suspansul macabru al agoniilor grele şi retezate, de unde şi atracţia apăsătoare pe care o exercită.

Al treilea e medicul C.D. Zeletin asistând la agonia lui Sandu Tzigara-Samurcaş, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, în 1987: aflat la patul aristocratului căzut în comă de câteva zile, C.D. Zeletin şopteşte ca pentru sine, în limba italiană: "Sandule, Sandule, ce te-ai apucat să faci?" Aristocratul deschide imediat ochii şi îi răspunde tot în italiană: "Ai pus pe coperta a patra bustul tatei făcut de Han?", apoi recade în abisuri şi moare (apud C.D. Zeletin, Distinguo, Ed. Vitruviu, 2008). De data aceasta surprinde revenirea din morţi, cu o ţâşnire lexicală în idiomul lui Dante, a unui muribund care se afla de mai multe zile în comă.

Sunt patru trăsături care leagă cele trei pericope agonice: mai întâi, la toţi e vorba de deschiderea bruscă a ochilor, ca şi cum în vedere le stă sufletul, şi în al doilea rând izbeşte tresărirea intempestivă de luciditate, din partea unor fiinţe care par deja plecate de aici. E ca o întrerupere, prin sforţarea deliberată a voinţei, a întunericului din conştiinţă, cu izbucnirea unui surd zvâcnet de viaţă. În al treilea rând, de fiecare dată rămâi cu impresia stăruitoare a intenţiei de mesaj din lumea cealaltă. De cealaltă parte, martorii au conştiinţa faptului neverosimil pe care îl trăiesc, ca o rupere din tiparul obişnuinţei şi ca o ivire, cu aer de epifanie, a unui fenomen care e ininteligibil pentru puterea minţii lor. Toţi muribunzii par să vadă, pe pragul trecerii, ceva pe care martorii zbaterii lor nu-l văd.

Nemţii, când scriu un ferpar de rutină în presa cotidiană, au obiceiul să-l omagieze pe răposat cu fraza-şablon: "Nun darf er schauen, was er geglaubt hat" ("Acum poate să vadă ceea ce a crezut"). Tocmai aceasta e senzaţia pe care o lasă cele trei episoade: în final fiecare vede ceea ce a crezut până atunci, ultimele-i cuvinte oglindind obsesia asupra căreia şi-a îndreptat atenţia: spre chinul existenţei (în cazul călugărului Leon Manu), spre revelaţia pe care vrea s-o transmită prin priviri mute (Vlad Georgescu), sau spre grija editorială a punerii unei fotografii pe o copertă (Tzigara-Samurcaş). Asta înseamnă: dincolo plecăm cu obsesiile pe care ni le-am cultivat aici.