Cu taxiul printre problemele Iranului de azi

Cel mai important film prezentat în ediţia de anul acesta, a XI-a, a Festivalului Internaţional de Film Bucureşti (BIFF), coordonat, ca de obicei, de Dana Dimitriu-Chelba, a fost ultima producţie a lui Jafar Panahi, „Taxi“, laureată la Berlin cu Ursul de Aur şi cu premiul FIPRESCI.

Jafar Panahi a fost condamnat în 2010 la şase ani de închisoare pentru „conspiraţie şi propagandă împotriva regimului“ din ţara sa, eliberat şi arestat din nou, cu interdicţia de a părăsi ţara. De atunci, opinia publică internaţională solicită constant repunerea în drepturi a marelui cineast. Totuşi, se pare că nimic nu-l poate opri să filmeze: el continuă să-şi facă filmele pe ascuns şi să le trimită pe căi ocolite în festivaluri, unde, în ciuda bugetului extrem de restrâns cu care sunt făcute, acestea continuă să cucerească importante premii. Două pelicule, „This Is Not a Film“ (2011) şi „Closed Curtain“ (2013), realizate în aceste condiţii, au surprins festivalurile, prima fiind prezentată la Cannes, a doua cucerind Premiul pentru scenariu la Berlin.

Dar nu despre disidenţa lui Panahi şi clandestinitatea realizării filmului „Taxi“ doresc să vorbesc - o face destul presa internaţională -, cât despre dragostea profundă de oameni, de patrie, de libertate şi adevăr pe care o mărturiseşte. Şi despre sensibilitatea vibrantă şi nobila umilinţă cu care o face. Realizat în întregime într-un taxi şi în proximitatea imediată a acestuia - condiţii scenografice, de regie şi de filmare cu totul improprii -, filmul este un road-movie care se bazează, în primul rând, pe un scenariu de o structură şi o limpezime exemplară. Nici una din limitările tehnice nu îşi spune cuvântul asupra produsului finit, nici una nu torturează ochii spectatorului.

Filmul descrie traseul de câteva ore al regizorului devenit taximetrist (aluzie la şomajul impus) prin Teheran, oraşul său de rezidenţă forţată, traseu în care acesta transportă oameni diferiţi, care îşi spun şi îşi trăiesc fiecare povestea. Cinci istorioare aparent fără legătură între ele, tragi-comice, anodine, eroice sau duioase, redate cu obiectivitate jurnalistică şi parţial împletite, conturează un adevăr autobiografic şi în acelaşi timp universal de dincolo de ele. Aproape fiecare pasager îl recunoaşte în taximetrist pe notoriul regizor, moment tratat cu autoironie, care lasă loc unei multitudini de conotaţii.

Prima poveste este dialogul dintre o profesoară şi un misterios „free-lancer“, vehement susţinător al pedepsei cu moartea pentru hoţie, care la sfârşit îşi dezvăluie identitatea: este hoţ profesionist, dar îi dispreţuieşte pe „găinarii“ mărunţi, care fură de la săraci.

A doua este întâlnirea cu gestionarul unui centru de închiriat casete video, care descrie cenzura practicată în ţara sa asupra cinematografului internaţional şi intern - prilej de reverenţe faţă de mari repere ale filmului, de la Nuri Ceylan la Woody Allen. În discuţii intervine ulterior un alt pasager, student la cinema, care îi va cere regizorului sfaturi pentru realizarea unui scurtmetraj.

A treia, debutată dramatic, este o fabulă despre profitorism: taximetrisul culege victima unui accident stradal, un bărbat însângerat aproape mort, însoţit de soţia sa înlăcrimată, care cere să fie duşi la un spital pentru săraci. Pe drum „mortul“ îşi revine şi, grijuliu, îşi dictează testamentul, care îi favorizează soţia în faţa celorlalte rude şi pe care aceasta îi cere şoferului să-l filmeze cu telefonul său mobil. La spital bărbatul îşi revine, dar soţia insistă să primească testamentul din telefonul regizorului, „pentru orice eventualitate“.

A patra poveste, cea mai bizară, pentru că nu conţine elemente de critică socială - dar care va dezvălui sensul de profunzime al filmului -, este a două cumetre cu un acvariu cu peşti, care ţin să fie duse urgent la un lac din oraş, pentru a împlini o ciudată superstiţie care, spun ele, le-ar condiţiona viaţa: ele trebuie să elibereze peştii în lac la o dată şi oră precisă, pentru a lua alţii pentru exact un an, ritual care le-ar asigura viaţa. Pe drum acvariul se sparge, prilej de momente comice între cumetre şi şofer, care le ajută în tot ce poate.

A cincea poveste, cea mai lungă, desfăşurată într-un mic evantai de poveşti în poveşti, deschide dimensiunea intimistă a filmului: este întâlnirea regizorului cu nepoata sa, o puştoaică isteaţă care este luată de la şcoală. Fetiţa, de vreo 12 ani, este pasionată de cinema, materie care, aflăm astfel, este cuprinsă în Iran în programa gimnazială, şi trebuie să realizeze singură un scurtmetraj pentru şcoală. Cu un aparat de amatori, fetiţa filmează dezinvolt ceea ce vede pe stradă, fără să iasă din maşină, şi regăsim astfel temele recurente ale peliculei: hoţia pentru a supravieţui, sărăcia, demnitatea, corectitudinea politică din industria filmului naţional. Tot de la fetiţă aflăm lista lungă de interdicţii pe care trebuie să le respecte un film, pentru a intra în reţeaua de distribuţie naţională. Două istorioare incluse, relatate de vechi cunoscuţi întâlniţi întâmplător, temele importante ale filmului: tema hoţiei pentru supravieţuire şi a posibilei benignităţi a jefuitorului, respectiv, tema deţinuţilor politici şi a solidarităţii în lupta pentru drepturile omului.

Scenariul se rotunjeşte neaşteptat în jurul peştişorilor din acvariu, ale căror stăpâne şi-au uitat în maşină portofelul, pe care regizorul vrea să li-l înapoieze, cu toate că nu le luase bani pentru drum. Astfel ajungem la o rezervaţie naturală, discret simbol al libertăţii. Regizorul şi nepoata ies pentru prima dată din maşină, moment în care imaginea se întunecă şi zgomote neprietenoase sugerează o spargere - semn că taxiul fusese urmărit - şi auzim cum intruşii caută, caută, caută şi nu găsesc... probabil, memory-stickul care urma să ducă filmul pe care îl vedem la Berlin. Tema hoţiei, respectiv a urmăririi politice se juxtapun cu aceea a libertăţii, generozităţii şi puterii de a ierta, într-un film de o seninătate extraordinară.