Cu timp şi fără timp

În cărţile de Citire ale copilăriei mele se vorbea despre cei care, în casele lor, se fereau de aer curat şi de lumina soarelui. Aceştia se îmbolnăveau foarte uşor şi, desigur, trebuia să cheme doctorul. Morala: „Unde nu intră soarele, intră doctorul”. Peste mulți ani, Dumnezeu a rânduit şi a voit ca, printr-o împrejurare dureroasă (atunci nu o realizam ca pe o terapie prin necazuri, foarte eficientă în tratarea devenirii duhovniceşti), să înţeleg cât de necesară şi benefică ar putea fi existenţa unei capele într-un spital. 

Iniţiativa mi-a fost încurajată, primind tot sprijinul din partea Arhiepiscopiei Bucureştilor și personal al vrednicului de veșnică pomenire Patriarh Teoctist, care a și participat la sfințirea capelei, pusă sub oblăduirea şi rugăciunile puternic folositoare ale Sfântului Ierarh Nicolae, mare făcător de minuni, și ale Sfântului Vasile cel Mare. Evident, spitalul - este vorba de Spitalul Elias, a primit şi un slujitor, un tânăr preot, doritor să-şi asume implicaţiile, cu totul deosebite, ale misiunii sale. Când am avut primul dialog cu viitorul preot capelan, un tânăr blând şi cu înfăţişare plăcută, care inspira linişte, l-am întrebat dacă nu şi-ar fi dorit mai mult o parohie. Mi-a spus că nu. L-am prevenit că pecuniar nu va fi în câştig, că salariul va fi destul de mic. I-am mai spus că preotul de spital are de luptat cu multe forme de refuz al colaborării, chiar din partea bolnavilor, convinşi că vindecarea, salvarea vin, în principal, dacă nu chiar în exclusivitate, de la medici şi medicină. I-am spus că Însuşi Hristos Domnul este adeseori evitat, ignorat, refuzat. Mi-a răspuns că toate acestea nu-l sperie şi că va încerca să fie exact ceea ce trebuie în acest loc. De-atunci a fost și este până astăzi un vrednic slujitor al celor în suferință! În primele zile de slujire, nu mi-am putut desprinde privirea de la mâinile părintelui, tremurând de emoţie, oferindu-i bolnavului Sfânta Împărtăşanie. Făcea pentru prima oară acest minunat lucru. Am simţit cum întreaga lui fiinţă era stăpânită şi copleşită de măreţia Tainei. Nici o săptămână nu trecuse de la intrarea lui „în pâine”, când Dumnezeu i-a pus la încercare credinţa şi puterea de transmitere a acesteia. Soţia unui arhitect, persoană în vârstă, a cerut să se spovedească şi să se împărtăşească. Soţul, evident, a lăsat-o singură cu preotul, dar când acesta a spus că va veni a doua zi dimineaţă cu Sfânta Împărtăşanie, soţul s-a arătat tentat să facă şi el acest pas, împreună cu cea care se apropia - i se spusese - de „limanul cel liniştit”. Nu era foar­te hotărât, deoarece nu mai făcuse acest lucru niciodată, spovedania, mai ales, îl speria! Şi totuşi, după un dialog prelungit cu părintele, s-a decis. Mi-a mărturisit apoi personal: „Acest copil m-a câştigat total!”

Nu puţine sunt, din nefericire, cazurile în care activitatea preotului de spital este privită cu ostilitate de personalul medical, de medici mai ales, invocându-se un presupus impact psihologic negativ asupra bolnavilor. Dar și de bolnavi și familiile lor, adesea. Mentalitatea progresiv secularizantă, violent antireligioasă, a lumii moderne îşi exercită influenţa în toate domeniile vieţii, nu arareori cu agresivitate. Din păcate, însă, această interdependenţă, această interacţiune între văzutul şi nevăzutul din alcătuirea făpturii umane nu este nici cunoscută suficient și nici recunoscută de toţi cei implicaţi în lupta pentru viaţa oamenilor şi sănătatea lor. Specializarea şi superspecializarea medicinei moderne în a trata organele corpului uman independent unele de altele, prin izolarea lor de întregul pe care îl alcătuiesc, separă, „tranşează” organismul uman în componentele lui, ca şi cum acesta ar fi un agregat, un aparat pe care specialistul îl poate dezmembra şi recompune, piesă cu piesă, înlocuind ceea ce este uzat din componentele sale. Este o taină! Acel „ceva” este însăşi viaţa. Şi viaţa cunoaşte o singură sursă: Dumnezeu! El, după ce l-a plămădit cu mâinile Sale pe om, din ţărână, „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Ni s-a îngăduit, deci, să cunoaştem sursa, originea vieţii. Dar nu şi esenţa ei!

Un mare chirurg a declarat cu o nesăbuită emfază şi mândrie de sine: „Am operat sute, poate mii de pacienţi, pentru maladiile tuturor organelor, dar încă n-am dat de suflet!” Nu este nou, nu este doar recent acest mod de a gândi! În replică, un neurochirurg a răspuns: „Am operat pe creier sute, poate mii de pacienţi, dar n-am dat de nici un gând!” În schimb, Sfinţii Părinţi vorbesc în mod surprinzător de elogios despre medici şi activitatea lor, ca fiind un dar dumnezeiesc pentru oameni! Medicina este considerată o artă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Vasile cel Mare: „Fiecare artă ne-a fost dată de Dumnezeu ca ajutor pentru natura noastră slabă (...) şi de­sigur că tot aşa este şi cu arta medicinei. (...) Trupul este supus la diferite influenţe păgubitoare, parte venind din afară, parte născute dinăuntru, (...) şi suferă când din cauza excesului, când din cauza lipsei; de aceea ni s-a dat de către Dumnezeu, conducătorul întregii noastre vieţi, arta medicală (...) ca prin ea să se taie ceea ce este de prisos şi să se adauge ceea ce este nevoie” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, PSB 18, Bucureşti, 1989).

Pentru noi, creştinii, Soarele dătător de viaţă şi sănătate trupească şi sufletească este Hristos. El are cu adevărat menirea să-L reprezinte, de fapt, pe Soarele şi Doctorul cel Mare. Și poate nu greşim spunând că în saloanele de spital în care nu intră, pentru că nu e chemat!, Soarele Hristos, acolo şi doctorul are mai puţine şanse de a-şi eficientiza meşteşugul, arta medicală. Oricât de pregătit ar fi, la zi cu ultimele descoperiri ale medicinei, fără Doctorul-Hristos, el, medicul-om, va fi doar o jumătate de medic. De ce? Pentru că, în timp ce medicina oamenilor se preocupă şi „se pricepe” doar la a investiga, diagnostica şi trata „văzutul” din persoana umană, Hristos Domnul a venit să vindece - dar şi să mântuiască! - pe omul întreg, trup şi suflet. Nu la fel sunt învinşi de moarte cei fără credinţă în Dumnezeu, faţă de cei care s-au întâlnit cu El, pentru a-şi lua rămas-bun de la lumea aceasta, prin rugăciunile rostite la căpătâi de un preot şi mai ales prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi cea din urmă Împărtăşanie.

Sfâşierea şi durerile încercate de suflet la despărţirea de trup nu sunt o metaforă teologică! Le-am văzut! Dar am văzut şi minunea liniştirii acestui zbucium, sub puterea rugăciunilor de dezlegare ale preotului, în urma Spovedaniei, dacă se mai putea face în mod conştient, şi a Împărtăşaniei cu Sfânt Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar el, bolnavul, nu ştie asta, că se poate adică să nu mai aibă timp nici măcar până peste o oră, sau până în minutele următoare, după ce uşa s-a închis în urma sfinţitului slujitor al Domnului! „Nu vreau să-mi vorbească de moarte preotul, de-aia nu-l chem!” Nu le va vorbi acelor necăjiţi despre moarte! Ea este în ei deja, e la pândă, e în noi toţi, dar când suntem sănătoși, sau avem iluzia că suntem, ni se pare că nu ne pândește pe noi. Oricum, nu încă, de aceea se sperie şi cred că dacă li se pomeneşte de moarte, aceasta va scăpa din cuşca trupului şi îi va doborî. De fapt, au dreptate! Nu de moarte trebuie să le vorbească cel care este mesagerul Vieţii! Trebuie doar să-i facă să înţeleagă că, dacă trebuie să moară, poate în curând, vor muri spre înviere. E greu, ştiu, oamenii nu au, astăzi mai ales, în bagajul minimal de cunoştinţe o idee clară despre acest Adevăr. Să întorci la credinţă pe cel care I-a întors spatele lui Dumnezeu, să-l faci să-L cunoască pe cel care n-a auzit de El, nici de iubirea Lui, nici de puterea Sa tămăduitoare. Să-l faci să nădăjduiască pe cel care nu mai speră nimic bun pentru el. Să faci în aşa fel ca, dobândind credinţă şi recăpătând încredere în Dumnezeu, să coopereze în aşa măsură încât rezultatul să contrazică evidenţa care-l făcea pe medic să afirme deschis că „acest om e pierdut!” şi, în cele din urmă, să-l vadă plecând acasă pe picioarele lui! Alţii au nevoie să fie pregătiţi să înţeleagă că şi dacă pentru ei Dumnezeu a rânduit marea plecare, moartea va fi doar „un somn”, o „trecere într-o altă încăpere” în care, pentru o vreme, se va separa de cei dragi, dar nu pentru veşnicie. Le va picura în suflet încrederea în Doctorul cel Mare, Care vindecă deopotrivă trupuri şi suflete, cât şi celor care, avertizaţi, informaţi de medici, uneori cu o lipsă de compasiune şi delicateţe împinse până la cinism, că „nu mai sunt şanse”, le va aminti că există Cineva, mai presus de medici şi de medicină, Care poate să ofere şanse nesperate.

Din experienţa trăită în acel spital, din prezenţa capelei şi a slujitorului ei acolo, am înţeles că impactul sublim, cald, direct al părintelui asupra bolnavilor, a personalului medical, a celui auxiliar şi chiar asupra conducerii s-a datorat în primul rând aspectului, ţinutei, atitudinii şi tactului cu care a ştiut „acest copil” să se apropie de oamenii de toate vârstele. A avut tenacitatea şi curajul de a reveni mereu şi mereu la locul de unde era respins, alungat. Restul a făcut Domnul. Ceea ce face, însă, cred, misiunea capelanului de spital mai specială şi mai grea, dar și cu atât mai frumoasă, este confruntarea permanentă cu fiinţa umană aflată la marginea prăpastiei. Spaimă, din spaimă; în deznădejde, din deznădejde; în necredinţă, din necredință; în sentimentul de părăsire, de singurătate.