Culoarea banilor

Cea mai cunoscută expresie în care găsim o referire la culoarea banilor este înţeleptul sfat „Strânge bani albi pentru zile negre“, adică pune deoparte din banii pe care îi ai cât eşti mai îndestulat, pentru o perioadă mai grea din viaţă ce ar putea interveni - zilele negre! Iată o recentă preluare particularizată, de pe internet: „Procurorii şi judecătorii vor bani albi, pentru zile negre!“. Fireşte, pornind de la enunţul „canonic“, jocul de cuvinte poate fi constructiv, finalitatea acţiunii vizând vârsta părului alb: „Bani albi pentru zile albe“ (în legătură cu pensia privată obligatorie). Dar tonul poate aluneca spre derizoriu, bazându-se doar pe numele culorilor de contrast: „Bani albi pentru campanii negre“ sau „Bani albi din fotbal «la negru»“.

Dar, de ce „bani albi“? Pentru explicaţie, trebuie să ne întoarcem spre epoca când hârtia-monedă încă nu era cunoscută, utilizaţi fiind doar banii „sunători“, iar aceştia erau numiţi, familiar, după culoarea metalului din care erau turnaţi, cei de argint fiind chiar „dezmierdaţi“ albişori sau albitură. Această asociere nu este singulară: aceeaşi formă mentală se regăseşte şi în franceză: monnaie blanche înseamnă „piesă, monedă de argint“. Pe de altă parte, prin generalizare, ca nume generic pentru bani s-a folosit termenul arginţi; transcriem dintr-un text referitor la trădarea lui Iuda: „Acesta a fost preţul pe care l-a primit Iuda, cei treizeci de arginţi, pe care i-a şi dat înapoi arhiereilor“.

De fapt, pentru a pătrunde ca nume în limbajul familiar, trebuie să avem în vedere faptul că banii de argint au putut reprezenta o modalitate mai accesibilă de a-şi face rezerve pecuniare a celor de condiţie modestă, acestora fiindu-le, poate, chiar necunoscuţi banii de valoare mai mare, de exemplu cei de aur, numiţi, tot după culoarea metalului, galbeni. Uneori, în texte, este cumulată referirea la metal şi la culoare: „10 galbeni de aur“ (din Biblia de la Bucureşti, 1688).

Banii de aur au constituit însă şi simbolul valorii, în general; în prefaţa la Noul Testament de la Bălgrad (1648), mitropolitul Simion Ştefan, pentru a ilustra ideea de circulaţie a cuvintelor (puse în slujba comunicării eficiente prin textele bisericeşti), a recurs la următoarea comparaţie din domeniul circulaţiei monedelor epocii, când banii de aur erau valabili oriunde: „… Cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate ţările; aşa şi cuvintele, acelea sânt bune carele le înţeleg toţi“.

Dar tot după culoarea metalului au fost numiţi şi alţi bani: celor de aramă, de exemplu, li s-a zis bani roşii; aceştia erau de mică valoare, fapt dovedit şi de zicătoarea „banul roşu nu se pierde lesne“ (apropiată ca sens de varianta „banul rău nu se pierde“; Iuliu Zanne, Proverbele românilor). Desigur, în diferite epoci, valoarea acestor monede a fost variabilă; de exemplu, Bălcescu scria că „Sub Mircea cel Bătrân, tot soldatul primea pe zi câte doi bani roşii, care fac 13 parale“ (după Dicţionarul Academiei).

În sfârşit, astăzi, aceeaşi optică este ilustrată de numele familiar verzişori pentru „dolari“; iată câteva explicitări şi chiar explicaţii: „şi lui F. P. îi plac «verzişorii» lui P.“ (în discuţie, o „şpagă 12.000 de dolari din partea patronului de la F.C. Argeş); „Captură: 205.000.000 de dolari. O grămadă de verzişori!“. Iată însă şi perspectiva unei deprecieri în ceea ce priveşte identificarea cromatică: trezoreria americană a anunţat că, din motive de securitate, noua bancnotă de 20 de dolari „va avea, pe lângă bine-cunoscuta culoare verde, şi nuanţe de albastru şi portocaliu“.

Să revenim, însă, la monedele… albe, de pe la noi, amintindu-ne fraza prin care Ion Creangă caracteriza spiritul economicos al soacrei cu cele trei nurori (de fapt, zgârcenia acesteia): „Avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre, căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban“.

Desigur, dacă vor prolifera cardurile, vom fi scutiţi de perceperea culorii monedelor şi chiar a bancnotelor. Şi vom uita şi cuvintele „colorate“ ce numeau valori pentru bunicii şi părinţii noştri.