Cultul strămoşilor, o caracteristică fundamentală a lumii religioase japoneze

Ca o regulă generală, în fiecare locuinţă japoneză, într-o nişă specială a peretelui întâlnim altarele familiale, consacrate cultului strămoşilor. Un altar este destinat shintoismului, o religie de sorginte japoneză, iar celălalt budismului, de origine indiană, pătruns în Japonia pe filieră chineză şi coreeană. Pe altarul budist (butsudan), frumos ornat, vopsit în lac negru, cu desene aurii, se păstrează desenele mortuare ale strămoşilor, sub forma unor pietre funerare în miniatură. Pe aceste tablete sunt înscrise numele postume pe care preoţii templului le aleg pentru cei decedaţi, ele rămânând în amintirea familiei. De regulă, aceste nume au o terminaţie specifică, făcând trimitere totdeauna la rangul social, sex, religia sau secta căreia a aparţinut cel decedat. Marile personalităţi, cei de rang foarte înalt, cum ar fi împăraţii, primesc, desigur, un nume onorific (okuri-na) pe măsură. Unele dintre tăbliţe posedă chiar şi fotografii. În număr de cinci sau şase, tăbliţele funerare îi reprezintă pe cei decedaţi în familie mai de curând, în vreme ce strămoşii dispăruţi de mai multă vreme îşi vor păstra numele postume pe rulouri aflate în acelaşi altar, fie el budist sau shintoist.

În fiecare dimineaţă, femeia casei sau cel mai în vârstă vine în faţa altarului, unde săvârşeşte un scurt ritual constând în rostirea unei rugăciuni sau a unor cuvinte de omagiu la adresa strămoşilor. Uneori, momentul respectiv este marcat de clinchetul unui clopoţel şi de aşezarea unor ofrande, cum ar fi orez sau apă.

Atunci când apare un deces, credincioşii budişti japonezi sunt convinşi că sufletul celui mort poate deveni un „iluminat“ (buddha) doar dacă ritualul funerar va fi respectat întocmai; altfel, el nu-şi va găsi liniştea, bântuind în permanenţă lumea celor vii. Îndată după moarte, cei apropiaţi celui decedat se îngrijesc să-i spele trupul şi să-l îmbrace în veşminte de culoare albă. Ulterior, trupul va fi incinerat, fiind lăsat pradă flăcărilor timp de trei ore. Cenuşa rezultată va fi depusă împreună cu urna în lotul de pământ rezervat familiei, iar resturile de oase vor fi adunate într-un mic vas (kotsutsubo) şi trimise la un templu de pe Muntele Koya.

După serviciul funerar, vor urma pe mai departe alte ritualuri, începând chiar cu prima zi de după deces, iar apoi în a 7-a, a 49-a şi a 100-a. Alte ceremonii sunt consacrate celui decedat, periodic, în primul al, al treilea, al şaptelea, al treisprezecelea, al 23-lea şi al 33-lea după deces. Budiştii japonezi cred că în anul al 33-lea de la moarte, spiritul strămoşului devine un buddha şi se va pregăti pentru o nouă reîncarnare. Rugăciunile din cadrul ceremoniilor de după moarte nu sunt adresate celor dispăruţi, întrucât nu sunt consideraţi nişte kami, ca şi în shintoism, ci doar nişte viitori buddha (hotoke); ele se fac doar în favoarea lor, pentru a-şi găsi liniştea de care au nevoie.

În Japonia, a doua mare sărbătoare religioasă, după cea a Anului Nou (Shogatsu), este consacrată tuturor sufletelor celor decedaţi, purtând numele O-bon (Bon). Japonezii au credinţa că, în fiecare an, între 13 şi 16 iulie, sufletele morţilor se reîntorc la vechile lor case şi, în consecinţă, trebuie primite cum se cuvine. Este şi motivul pentru care toţi membrii familiei se întorc şi se întâlnesc în casa de unde au plecat, venind chiar şi de la distanţe foarte mari. Revenind la casa strămoşească, se îngrijesc de mormintele înaintaşilor lor, le curăţă, duc şi plantează flori, ard tămâie, ca semn al purificării, aprind lumânări. Totodată, ţin post şi săvârşesc anumite ritualuri religioase în faţa altarului casei.

În noaptea dintre 15-16 iulie, toţi membrii familiilor vizitează mormintele strămoşilor, unde lasă lămpi aprinse. A doua zi, în faţa locuinţelor, aprind focuri, pentru ca în acest mod să-şi ia rămas bun de la sufletele care vor pleca spre locul de unde au venit. De asemenea, peste tot în Japonia, în noaptea spre 16 iulie, oamenii se îndreaptă spre cel mai apropiat curs de apă, pe care lasă să plutească nişte lampioane confecţionate din hârtie. De aceea, sărbătoarea Bon a fost numită şi „sărbătoarea lampioanelor“. Micile „ambarcaţiuni“, cu luminiţele lor, oferă un spectacol nocturn de neuitat. Aceste luminiţe sunt considerate un fel de ghiduri pentru sufletele care vor reveni în lumea lor tainică până anul viitor, o lume simbolizată prin marea sau oceanul care adună toate apele.