Cultura vieţii

Una din trăsăturile tinereţii este că atenţia pe care o dai chichiţelor teoretice o depăşeşte pe cea pe care o acorzi problemelor vieţii. Teoria ţi se pare mai importantă decât viaţa, ba chiar ajungi să crezi că viaţa nu poate fi trăită cu adevărat decât după ce ţi-ai însuşit învăţătura ei, ca şi cum, ca s-o trăieşti cum se cuvine, ar trebui mai întâi să-i deţii reţeta. Fără să ştii, săvârşeşti greşeala de a crede că învăţătura vieţii stă în teoria pe care o poţi broda pe marginea ei, şi nu, aşa cum stau de fapt lucrurile, în experienţa ei. E vorba de idealismul romantic al tinerilor culţi din punct de vedere teoretic, dar suferind de marea incultură a vieţii. Aşadar, genul de miopie exaltată prin care am trecut cu toţii la un moment dat. La vârsta aceea, suntem tobă de carte şi complet ignoranţi în materie de viaţă, iar lucrul acesta e cu atât mai vizibil cu cât suntem încredinţaţi că, în privinţa adevărurilor fundamentale, suntem egalii oamenilor maturi. Lacuna unui astfel de idealism e strict cantitativă: nu ai experienţă şi o suplineşti printr-o pletoră de cunoştinţe de care, mai târziu, îţi vei da seama că nu ai nevoie. Genul de bravadă teoretică menită a compensa incultura vieţii. E vârsta când credem că putem scrie romane pentru simplul motiv că am aflat la şcoală cum se scrie un roman.

În realitate, viaţa nu poate fi învăţaţă pe cale teoretică, ci doar pe calea trăirii. Teoria o poţi învăţa din cărţi, dar experienţa nu ţi-o poate da nimeni. E întocmai ca deosebirea dintre o împrejurare când, trăind ceva pe pielea ta, te resimţi de pe urma evenimentului, şi împrejurarea când, aflând o informaţie, simţi prea bine că asimilarea ei nu are asupra ta nici un efect vizibil. Cam toată teoria pe care o înghiţim până la 30 de ani nu are nici o influenţă asupra vieţii pe care o ducem, şi asta fiindcă ceea ce ne schimbă viaţa nu sunt cunoştinţele despre ea, ci răsunetul ei sufletesc.

Tocmai de aceea cărţile nu te ajută să capeţi o optică potrivită asupra vieţii. Ele ar trebui citite abia după ce tu însuţi, posedând un capital de experienţă, ai putea compara nuanţele înfăţişate de un autor cu tonurile sufleteşti pe care le-ai desprins de unul singur. Drama este că lecturile fundamentale le facem la o vârstă când suntem prea necopţi ca să putem verifica adevărul celor citite, pentru ca apoi, când în sfârşit suntem suficient de copţi ca să le putem înţelege, suntem prea blazaţi ca să mai avem răbdarea de a citi. Cum s-ar spune, citim atunci când nu avem nici o perspectivă asupra vieţii, iar atunci când ne căpătăm perspectiva, nu mai citim aproape deloc.

Asta înseamnă două lucruri: în primul rând, înţelegerea este o chestiune de perspectivă sufletească, şi nu de prelucrare neuronală a unor informaţii. A înţelege o problemă de viaţă nu înseamnă a procesa biţii pe care acea experienţă ţi-a pus-o la îndemână, ci înseamnă a filtra afectiv cunoştinţele cu care te-ai ales. Nu ce ştii contează, ci răsunetul interior a ceea ce ştii. Nu cât ştii are importanţă, ci orizontul sufletesc pe care îl întreţin cunoştinţele.

Când vorbesc de înţelegerea vieţii subînţeleg cultura sufletului. În fond, disciplinele umaniste sunt acele activităţi unde cultura sufletului este cultivată ca scop în sine. În al doilea rând, singurul mod de a compara ceea ce ai înţeles tu cu ceea ce au înţeles alţii este recitirea cărţilor teoretice. Tocmai de aceea, după 40 de ani, simţi nevoia să reciteşti cărţile a căror lectură o făcuseşi la o vârstă când nu le puteai măsura valoarea. Oricât de greu este s-o recunoşti, recitirea e de două ori un semn de îmbătrânire. Mai întâi, fiindcă abia acum poţi gusta pe cale livrescă optica altora, în al doilea rând, fiindcă ai atins un prag al experienţei dincolo de care, simţi prea bine, totul începe să se repete. În rest, singura filosofie sinceră e cea pe care o faci după ce, închizând toate cărţile, filosofezi de unul singur pe marginea a ceea ce trăieşti zi de zi. Dar asta nu se întâmplă decât după ce tinereţea a trecut.