Cum a scos Descartes certitudinea din îndoială

Descartes era un filosof care nu se trezea dis-de-dimineaţă

pentru a-şi începe activităţile sale intelectuale, atât filosofice, cât şi matematice şi în general ştiinţifice. Ştim, de exemplu, că Immanuel Kant, cel mai probabil prototipul filosofului, era foarte strict în acest sens, el începându-şi lucrul undeva pe la 5 dimineaţa. Descartes

era absolvit de constituţia sa bolnăvicioasă să îşi înceapă atât de devreme perioada conştientă a zilei. Acest aspect nu l-a oprit

pe René Descartes să devină un filosof celebru, cel mai celebru din perioada modernă, şi cu o mare influenţă în secolele ce au urmat.

De fapt, se poate spune că moartea i s-a tras tocmai de la întreruperea programului său obişnuit. Aflat în Suedia, la invitaţia reginei Christina, Descartes este nevoit să se scoale cu noaptea în cap pentru a filosofa cu pretenţioasa regină. Suferind şi din cauza climei reci din nord, Descartes moare la 54 de ani, cu gândul la „preaiubita lui singurătate“ ce i-a dat răgazul, mai ales în Olanda, să se dedice meditaţiilor sale inovatoare.

René Descartes a evitat dezacordul cu Biserica

A te afla întotdeauna în dubiu nu este o poziţie foarte comodă, mai ales când este vorba despre filosofie sau despre teologie. Încă de pe vremea în care era elev la colegiul iezuit Royal Henry-le Grand, metoda scolastică de a studia ştiinţele şi în special filosofia i se părea nesatisfăcătoare. Pentru tânărul Descartes, tot ceea ce îi era prezentat ca fiind o cunoştinţă neîndoielnică era insoţit de o umbră de îndoială. Pe de altă parte, la acelaşi colegiu iezuit, tânărul Descartes va dobândi un respect aproape temător faţă de Biserică. După cum subliniază şi Constantin Noica, Descartes nu a fost niciodată un spirit religios, cel puţin nu la nivelul respectării tuturor dogmelor şi învăţăturilor bisericeşti. Totuşi, de-a lungul întregii sale vieţi, René Descartes a căutat să fie în acord cu Biserica. Încercarea sa de a nu fi acuzat de împietate datorită concepţiilor sale filosofice nu a fost întotdeauna încununată de succes. Definitorie însă pentru întenţiile sale paşnice este şi obişnuinţa sa de a nu publica nici un text fără ca un binecunoscut teolog al vremii (de altfel şi prieten al lui Descartes) să se pronunţe în prealabil, în privinţa „corectitudinii“ teologice a tot ceea ce scria filosoful francez.

Şubrezenia scolasticii

Ne putem întreba de ce un gânditor, în esenţă filosof, ar putea fi condamnat de către Biserică. Până la urmă, teologia şi filosofia sunt domenii diferite de cunoaştere. Miza lui Descartes era, în principal, una filosofică.

La 23 de ani, pe când călătorea prin Germania cu armatele lui Maximilian de Bavaria, a avut o viziune clară în privinţa misiunii sale: întemeierea unui nou sistem filosofic. „Pe 10 noiembrie 1619, am mers la culcare într-o stare de frământare intelectuală, acaparat în întregime de gândul că, în acea zi, începusem să descopăr fundamentele unui minunat sistem de cunoaştere“ („Scrieri de tinereţe“).

Pentru Descartes, tradiţia aristotelico-scolastică era susţinută de principii fragile. În epoca filosofului francez, termenul de principiu avea un înţeles foarte clar. Termenul era utilizat pentru a desemna axiomele fundamentale pe care se bazează un sistem filosofic, dar şi unul ştiinţific. Ca atare, Descartes acuza scolastica de a fi impus ca principii lucruri ce nu porneau de la premise clare şi evidente şi care duceau de multe ori la rezultate obscure.

Iată un exemplu edificator. Conceptul de gravitaţie avea în scolastică, în esenţă, următoarea explicaţie: căderea corpurilor se produce datorită proprietăţii acestora „de a fi grele“. Ca argument ajutător se mai spunea că era „în natura“ materiei pământeşti de a se situa sub spaţiul ocupat de aer. Descartes considera astfel de explicaţii cel puţin ambigue. Este adevărat, recunoaşte Descartes, că experienţa ne arată faptul că greutatea unui corp determină căderea acestuia, însă despre natura conceptului de gravitaţie nu aflăm practic nimic în acest fel. Concluzia lui Descartes este că nici o explicaţie a unui concept, ştiinţific sau filosofic, nu ar trebui să fie acceptată dacă nu se pot stabili elementele clare şi distincte ale acestuia.

Un concept este clar atunci când este perfect definit şi delimitat astfel faţă de alte concepte. Distincţia are în vedere înţelegerea cât se poate de transparentă a unui concept astfel încât să se înfăţişeze minţii cât se poate de limpede şi de evident.

Îndoiala ca metodă de lucru

„Cuget, deci exist“ este una dintre cele mai cunoscute idei filosofice din toate timpurile. Descartes nu a asertat-o pur şi simplu. Ea a apărut ca rezultat al unui demers filosofic, cunoscut sub numele de „metoda îndoielii“. De la început, trebuie spus că îndoiala lui Descartes este una voită. Ea nu a a apărut întâmplător, ca o nelinişte psihologică, în momentul în care certitudinile au început să dispară. Descartes căuta o anumită certitudine, un rezultat, odată cu îndoiala sa care, fiind liber exprimată, s-a şi putut constitui într-o metodă de cercetare.

Mai întâi, Descartes se îndoieşte de toate cunoştinţele preluate de la alţii sau aflate din cărţi. Apoi, pune sub semnul îndoielii propriile sale experienţe de ordin sensibil. Mai exact, Descartes afirmă că, în cele mai multe cazuri, simţurile ne înşală. Rămâne însă certitudinea propriului corp. Dar chiar şi în acest caz nu putem fi siguri. Putem noi şti cu siguranţă că, spre exemplu, dacă întindem un braţ în faţa noastră imaginea este reală şi că nu este doar un vis? Chiar şi aşa, îşi continuă Descartes gândul, visul nu se poate atinge de certitudinea că există, ca lucruri generale, mâini, picioare, feţe. Ca atare, şi în vis suntem siguri că un braţ există în realitate sau că 2 şi cu 3 fac 5 (cel mai probabil, visele îşi formează structura pe lucruri din viaţa reală). Dar chiar şi în acest punct, îndoiala îşi poate face apariţia. Nimic nu ne poate garanta că realitatea (chiar şi conceptele universale de număr, întindere, dimensiune, cantitate) nu este decât un plan diabolic al unui geniu rău, menit să pună în dilemă judecata omului. Aşadar, realitatea cea mai clară poate fi o iluzie, fără ca noi, oamenii să conştientizăm acest fapt.

Mă îndoiesc, gândesc, exist

Ce ne mai poate rămâne ca fiind certitudine, în acest caz? Paradoxal sau nu, Descartes va susţine că înşelătoare nu poate fi tocmai certitudinea de a te îndoi. Este cât se poate de sigur că eu mă îndoiesc şi că astfel există un „eu“ care face acest lucru, care îndoindu-se gândeşte, susţine Descartes. Simplul fapt de a ne îndoi de orice obiect existent, de orice reprezentare a noastră, dovedeşte existenţa unui eu cugetător. Chiar şi iluzia în care ne-ar putea arunca acel „geniu rău“ invocat de Descartes nu poate clătina siguranţa propriei existenţe. Sunt înşelat, deci exist.

Aşadar, ne putem îndoi de absolut orice, mai puţin de propria existenţă. Demersul lui Descartes poate fi rezumat prin celebrul „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum“ (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist). Faimosul dicton apare în Principiile filosofiei (I, 7) şi în Discurs asupra metodei (partea a IV-a) însă în diferite forme, contextuale. „Dar curând după aceea îmi dădui seama că, în timp ce gândeam astfel, că adică totul este fals, trebuia în mod necesar ca eu care gândeam să fiu ceva. Şi observând că acest «cuget deci exist» era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor, chiar şi cele mai extravagante, nu erau în stare să-l clatine, găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filozofiei pe care o căutam“ (Discurs asupra metodei).

Această celebră formulă nu este doar o simplă deducţie. Prin acel „deci“ gândirea nu este dedusă din îndoială, iar existenţa din gândire. Descartes susţine de fapt că aici este vorba despre o intuiţie imediată a minţii. În aceeaşi clipă în care ne dăm seama că ne îndoim, înţelegem că gândim şi, astfel, că existăm.

Dumnezeu există cu necesitate

Demersul lui Descartes a garantat certitudinea existenţei unui eu cugetător, însă de aici nu se putea trece la certitudinea existenţei lumii exterioare. În plus, existenţa lui Dumnezeu nu era nici ea clară în acest punct al filosofiei lui Descartes. Filosoful francez impune însă o nouă versiune a argumentului ontologic pentru a certifica existenţa lui Dumnezeu. Astfel, în mintea umană există ideea de Dumnezeu, adică de fiinţă absolut perfectă. Omul însă este o fiinţă imperfectă (natura sa cuprinde îndoiala). Drept urmare, ideea unei fiinţe perfecte nu îşi are originea în om, într-o fiinţă imperfectă aşadar. Ideea unei fiinţe perfecte nu îi poate fi întipărită omului în minte decât doar de fiinţa perfectă, de Dumnezeu. Devine clar de aici că Dumnezeu există cu necesitate.

Se pot aduce multe obiecţii unui astfel de raţionament (obiecţii care de altfel au şi fost afirmate) însă importanţa majoră a filosofiei lui Descartes nu constă în acest argument. Fixarea sediului certitudinii originare în subiectul cugetător, şi astfel, în propria existenţă, schimbă radical concepţiile medievale de până atunci. Descartes ajunge mai întâi să fie sigur de existenţa omului şi de aici să deducă alte certitudini, deschizând astfel o cale nouă în filosofia occidentală.