Cum am devenit scriitor

Vinerea trecută am participat la o foarte interesantă întâlnire cu elevi de liceu, organizată de Fundaţia „Timpul“, în cadrul proiectului „Culturmedia“, realizat împreună cu liceele ieşene şi sprijinit de Primărie, program care încearcă o apropiere a publicului tânăr de diversele domenii ale artei - literatură, muzică, teatru, arte plastice. După ce le-am vorbit eu despre importanţa literaturii şi despre dezvoltările post-decembriste ale literaturii naţionale, insistând pe explozia prozei şi, mai ales, a celei ieşene, spaţiu mai degrabă liric până nu de mult, s-a trecut la întrebări. După câteva mai uşoare, legate de nume de autori, cărţi etc, m-am trezit întrebat cum am devenit eu scriitor! „Grea întrebare. Nu ştiu, e complicat“, a fost primul meu răspuns, scurt şi spontan, pentru că chiar nu ştiam cum s-a petrecut acest lucru. Apoi, am început un fel de „povestea vieţii mele“ legată de contactele mele cu cititul, apoi şi cu scrisul. Rezum aici, în puţin spaţiu, ceea ce am dezvoltat acolo pe lung, poate şi cam dezlânat. Le-am povestit, deci, cum, pe la cinci ani, bunica mea, care era o femeie foarte credincioasă, m-a învăţat să citesc pe Biblie. Cum exemplarul său era scris cu litere foarte mici, se mai ajuta cu ziarul „Scânteia“, unde titlurile erau scrise cu litere foarte mari. Sper, cum le-am spus şi elevilor, că vor fi rămas ceva urme din Biblie, cum, de asemenea, sper să nu fi rămas prea multe din instrumentul auxiliar. După aceea, am citit, ca toţi copiii, cărţi de poveşti şi, probabil m-au marcat, devreme ce nu pot nici acum citi proză „fără poveste“, oricât de îndrăzneaţă ar fi din punct de vedere pur tehnic. Prima carte „serioasă“ citită autonom a fost „Cavalerii teutoni“, din pricina căreia, în vacanţa de iarnă din clasa a treia, n-am ieşit aproape deloc din casă, iar la sfârşitul vacanţei şi al lecturii, eram complet ameţit - numele acelea poloneze, cu patru-cinci consoane una lângă alta, mă făceau să mă întorc mereu înapoi, să nu-mi pierd personajele pe drum. Există însă o plăcere a lecturilor dificile care, din fericire, nu m-a părăsit nici acum. Imediat după aceea, am început să scriu „romane“. Romane cu partizani, pentru că majoritatea filmelor care rulau erau sovietice, dar şi cu cow-boys, pentru că începuse mica liberalizare a regimului comunist din anii şaizeci şi începuseră să ruleze şi westernuri. Acesta ar fi fost începutul. Dar vreo şapte ani după această primă experienţă a scrisului, n-am mai scris nimic, până spre sfârşitul liceului, când am reînceput însă, din pricină că mă îndrăgostisem, probabil, nu cu proză, ci cu poezie! Ceea ce pare sigur este faptul că am devenit scriitor, pentru că, mai întâi, am fost cititor. În timp, m-au ajutat să devin scriitor Poe, Rimbaud, Mallarme, Dostoievski, Eminescu, Sadoveanu, Rene Char, Borges, Henri Miller şi o mulţime de alţi mari maeştri ai literaturii. Cred că aproape la fel de mult m-au ajutat şi o mulţime de autori slabi pe care, în virtutea lipsei de criterii a vârstelor tinere, i-am consumat în cantităţi industriale. Cred că e bine cum „se face“ literatura, dar e la fel de bine să reuşeşti, prin comparaţie, să înveţi şi cum „nu se face“! Pentru că nu trăim într-o rezervaţie, într-un pardis al literaturii - şi celorlalte arte -, ci într-o lume foarte diversă valoric, într-un relief nemaipomenit de accidentat. Nu ştiu dacă, în urma mărturisirii mele, va apărea, din interiorul acelui public tânăr, vreun scriitor, dar aş fi bucuros dacă voi apărea o mulţime de cititori!