La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a apărut, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Molitfelnicul preoților de caritate. Cartea a văzut lumina tiparului la finalul anului 2024, declarat în Patriarhia Română drept Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor.
Cum se poate apropia duhovnicul de tineri?
Câștigându-le încrederea! Sună frumos, pare la îndemână, dar nu e deloc așa cum se arată la prima vedere. Căci tânărul este o „pradă” dificil de prins pentru Hristos, îți lunecă printre degete, îți face cu ochiul subit dintr-o altă ogradă confesională, te salută grăbit în drum spre Vama Veche, te părăsește senin pentru un gaming pe laptop. Una vrea, alta poate, altceva promite și gândește cu totul diferit. Iar asta nu pentru că ar fi neserios, ci nedeplin ca personalitate, nefinisat; e ca un lut umed tocmai bun de frământat. Iar olarul, ah, olarul...!
Tinerii - prospețime a vieții, șansa ei, continuatori și gestionari (la un moment dat) ai lumii minunate a lui Dumnezeu - sunt un bun extrem de prețios. Numai dictatorii nebuni îi trimit să se măcelărească între ei în floarea tinereții, lăsând în urmă câmpuri de oase puternice, zdravene, neatinse de bătrânețe. Câte speranțe culcate sub iarbă, câte genereții nenăscute (viitorii tați nici nu au apucat să-și împlinească datoria biologică), câte profesii neonorate, câte pasiuni neconsumate, câte invenții neștiute și câte strofe nescrise... Dar, mai ales, câte suflete trimise dincolo fără preot, lumânare și spovedanie. Suflete rătăcitoare între lumi, osândite la neliniște, încărcate și cu morțile altora, chinuite și aici, și acolo.
Dar, în vremuri de acalmie - lăudat fie Domnul păcii! -, tinerii cresc, înfloresc, se împlinesc (sau nu), se deschid, capătă aură. Nu de sfințenie, ci de entuziasm jertfitor, scormonitor, eroic, idealist. Fiecare după propria conștiință și/sau formație. Îi vezi scânteind de fericire când sunt îndrăgostiți. Aici aș aminti episodul relatat de Părintele Dumitru Stăniloae, care călătorea într-un tren în Elveția alături de Olivier Clément, bunul său prieten. În compartiment cu ei, o tânără pereche se săruta cu foc, neluând în seamă pe nimeni și nimic. Era un joc al iubirii absorbite total, devoțional. Dacă Universul întreg se putea opri în loc, nici asta n-ar fi contat pentru cei doi îndrăgostiți. Atunci Părintele Stăniloae se apleacă ușor către companionul lui și îi spune discret: „Vezi, și ei se roagă în acest moment, dar în felul lor”.
Iar acum se ivește întrebarea: cum poate un duhovnic al unei Biserici vechi de 2.000 de ani să capteze interesul unui tânăr în așa fel încât acesta să se lase îndrumat sufletește către mântuire? Ce are de oferit preotul în schimbul atenției și încrederii juvenile? Cum îl atragi de partea lui Hristos? Prin fapte, prin cuvinte, prin tăceri, prin gesturi simbolice? Cum faci ca îndrumător spiritual să te desprinzi - în ochii lui - de lume, fiind totuși bine ancorat în ea, adică nearătând ca un inadecvat la real? Cum reușești deschiderea sufletească când nici măcar părinții săi biologici - sau poate tocmai ei - nu au reușit acest lucru? Și, mai presus de orice, cum faci să nu te păcălească, trombonească, aburească zicând una și făcând alta din joacă, amuzament sau cinism?
Desigur, nu am experiența duhovnicului, însă o am pe cea a omului umblat și citit. Și care, în plus, a avut parte de o adolescență iconoclastă și de o tinerețe rebelă - în limitele lumii comuniste de atunci. Însă starea aceea o știu foarte bine dimpreună cu gândurile, cu raționamentele, cu gesturile ei stridente. Absolut nimic nu mă putea da pe brazdă, în afară de o întâlnire providențială cu Sorin Dumitrescu, care și el avusese parte de o întâlnire providențială cu părintele Galeriu. Și Sorin fusese un rebel, un artist neîmblânzit de regimul de forță, dar care s-a plecat docil sub patrafirul părintelui Galeriu. La fel s-a întâmplat și cu mine, Hristos a fost îmblânzitorul de furioși și teribiliști printr-un om providențial.
Nu toți preoții sunt ca părintele Galeriu, nu toți tinerii sunt precum cel care eram acum 40 de ani. Însă sacerdotul lui Hristos este cel care poate canaliza „rebelul fără cauză” spre singura cauză care merită efortul. Creștinismul se pretează la acte de eroism, se pliază pe forme de rebeliune contra unei ordini putrede a lumii, se întemeiază pe dorința unei schimbări radicale - așa cum și le imaginează tinerii. Și, mai presus de orice, creștinismul îngăduie individualitatea exprimată viguros, în răspăr cu istoria și lâncezelile ei. Credința bine articulată scoate oameni în relief, iar tinerii asta vor: să se afirme. A străluci pe firmamentul sfințeniei este puțin lucru?