Cum se serbau odinioară Paştile

Postul Păresimilor este o perioadă specială de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului, „praznic al praznicelor, aleasă şi Sfântă zi, împărăteasa şi doamnă, sărbătoare a sărbătorilor“.

Toţi fiii Bisericii, nu doar cei apropiaţi de viaţa duhovnicească, aşteaptă să primească lumină din Lumina - Hristos şi să-şi primenească veşmântul primit de la Sfântul Botez.

Dacă Sărbătoarea Naşterii Domnului este una a bucuriei copiilor şi a familiei, Învierea Domnului este una teologală, ale cărei semnificaţii spirituale suntem chemaţi să le descoperim. Vom înţelege jertfa Mântuitorului Hristos pentru noi, permanenta Sa chemare la pocăinţă şi pilda Păstorului bun, care caută în hăţişuri şi prăpăstii oaia cea pierdută.

Paştile, prilej de profit pentru organizaţii care n-au nici o legătură cu autenticul sărbătorii

În ziua de astăzi, asistăm la o deturnare a sensurilor sărbătorilor (la Sfintele Paşti către iepuraş, iar la Naşterea Domnului către Moş Crăciun), cu excesivele cheltuieli pentru vestimentaţie şi bucate şi cu profiturile unor organizaţii care nu au nimic comun cu profunzimea acestor popasuri către Cer ale credincioşilor. Nu la fel stăteau lucrurile în trecutul îndepărtat sau mai apropiat.

Sărbătorile „comerciale“ popularizate de canalele media îndepărtează oamenii de mistagogia slujbelor şi de chemarea Bisericii în aceste zile. Preocupaţi de grijile vieţii, cu servicii diverse şi obositoare, obsedaţi de cumpărături şi pregătiri interminabile, oamenii de lângă noi găsesc greu timpul necesar pregătirii spirituale pentru întâmpinarea marilor sărbători. Unii, care mai păstrează încă sfaturile părinţilor şi duhovnicilor, trec pe la biserică, însă nu găsesc întotdeauna timpul necesar ascultării Liturghiei. Vor să se spovedească în câteva minute şi, eventual, să se împărtăşească tot atunci, nu participă la slujba Deniilor şi, din păcate, nu descoperă măcar în acele zile cărarea care duce la vecin şi la omul singur, neajutorat, aflat în suferinţă. La slujba Învierii ajung după ce preotul a citit Evanghelia şi nu pot gusta din taina slujbei şi din bucuria oferită de Mântuitorul Hristos cel înviat din morţi.

Nu înseamnă însă că toţi au un astfel de comportament. Sunt încă mulţi oameni care se roagă şi postesc cum trebuie, care se spovedesc şi nu lipsesc de la biserică. Îl însoţesc pe Mântuitorul pe drumul Golgotei şi-I cântă cu cei apropiaţi cântări de îngropăciune. În noaptea Învierii, vin devreme la biserică şi ascultă Evanghelia care le spune că mormântul era gol şi Domnul sfărâmase peceţile şi a ieşit biruitor, dăruind tuturor iertarea.

În ziua Învierii clopotele sunau neîncetat, până seara

Într-un sat din ţinutul Fălticenilor, la Rădăşeni, zilele premergătoare Învierii Domnului aveau un rost aparte. După ce mulţi săteni ţinuseră postul cu mâncăruri uscate, fără untdelemn, majoritatea se spovediseră deja, unii chiar de două ori. Exista această conştiinţă a păcatului, unii oameni ferindu-se să primească Împărtăşania, mulţumindu-se, în smerenia lor, doar cu aghiazma mare.

În timpul Postului Sfintelor Paşti, preoţii vizitau bolnavii, îi spovedeau şi-i cuminecau, citindu-le rugăciuni şi uneori oficiind chiar Sfântul Maslu ori slujba aghiezmei celei mici.

Când pleca de la biserică spre casa unui bolnav, preotul purta epitrahilul pe grumaz şi micul chivot cu Sfintele în mâna dreaptă ţinându-l la piept. În acel moment, suna clopotul mare, iar sătenii ştiau că preotul duce odorul de mare preţ unui creştin care aşteaptă slobozirea din lumea pământească.

Pe uliţa satului, oamenii se închinau cuviincios şi sărutau mâna preotului. De aceea n-am înţeles după 1989 întrebarea răutăcioasă: Unde a fost Biserica? Unde a fost? La datorie, împlinindu-şi chemarea şi oferind oamenilor esenţialul: Euharistia. Orice om care a căutat merinde pentru drumul vieţii veşnice a găsit în Biserică Sfintele Taine şi mai ales Împărtăşania. Aşa se osteneau preoţii şi mergeau pe la casele oamenilor îndemnându-i să-şi schimbe viaţa şi felul de a gândi. Salvau sufletele şi aceasta era cea mai importantă lucrare a Bisericii.

Când postul se apropia de sfârşit, începeau pregătirile de curăţenie generală. casele erau dereticate, uneori văruite, mai ales în odăile în care se locuia. Pomii fructiferi erau daţi cu var în zona tulpinei, grădinile săpate şi straturile pregătite pentru însămânţare. Viile şi livezile erau curăţate, iar frunzele veştede strânse cu grijă din grădinile oamenilor. Cergile, perdelele şi aşternuturile erau spălate şi casele se împodobeau cu cele mai bune lucruri, ţinute special pentru zilele mari.

La începutul Săptămânii Patimilor, gospodinele închistreau ouăle şi apoi le înroşeau. Un obicei care în 20-30 de ani aproape a dispărut. Prin anii 70-80, aproape fiecare familie făcea acest lucru, în prezent, doar câteva gospodine mai păstrează obiceiul.

Miercuri sau joi (niciodată vineri), gospodinele pregăteau cele necesare pentru copt. Făina cea bună era cernută şi încăperea încălzită. După ce se frământa aluatul se lasa la dospit, iar după câteva ceasuri era aşezat în tingiri (tăvi) speciale şi pus în cuptor. Înainte de toate acestea, aluatul era însemnat cu evlavie de creştine cu semnul crucii, parcă pentru a aminti cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt pâinea care S-a coborât din Cer. Dacă va mânca cineva din pâinea aceasta nu va muri în veac“.

Evlavia în care se lucra la plămăditul cozonacului şi al păştilor am regăsit-o mai târziu la prescurarii şi prescurăriţele care pregăteau prescurile pentru Sfânta Jertfă. Fără a exagera cu nimic, era între aceştea o similitudine evidentă.

Ca peste tot, sărbătoarea Sfintelor Paşti era însoţită de bunătăţuri culinare care se pregăteau din belşug la fiecare casă. În urmă cu 30 de ani, puţini erau oamenii care nu aveau astfel de posibilităţi. Din vreme se pregăteau cele necesare agapei care urma după slujba Învierii.

La bisericile din sat, Deniile se făceau pe înserat. În primele zile numărul copiilor era mai mare decât al adulţilor, iar joi şi vineri bisericile deveneau neîncăpătoare. Femeile veneau îmbrăcate în haine negre, până şi cele tinere purtau broboade cernite ca şi acoperămintele şi veşmintele bisericii.

La prohod se făceau mai multe străni, una în faţa Sfântului Epitaf şi altele în absidele laterale. La înconjurul bisericii epitropul şi consilierii de frunte purtau Sfântul „Aer“, iar preotul mergea între ei cu Evanghelia şi Sfânta Cruce. Nu ştiu dacă erau câţiva săteni care să nu fi fost prezenţi la slujba Prohodului şi la Înviere.

În noaptea de Paşti, tot satul era îmbrăcat în lumină. La fiecare casă erau mai multe becuri aprinse (cel puţin unul) şi, uneori, în zilele pascale, livezile erau înflorite. În astfel de cazuri, atmosfera era inefabilă.

La slujba Învierii era prezentă aproape toată suflarea parohiei. Se numărau pe degete cei care lipseau. Slujba se făcea cu toată solemnitatea, până pe la orele 6-6:30 dimineaţa. La finalul Liturghiei, înainte de apolis, preotul binecuvânta prinoasele aduse de credincioşi, aşezate în panere cu prosoape tradiţionale, într-un şir lung care se întindea până la clopotniţă. După citirea rugăciunii de binecuvântare, preotul sfinţea cu aghiazmă bunătăţile respective şi oamenii mergeau către casele lor. Când era vreme bună, ţineau lumânările aprinse până acasă şi aprindeau candela din lumina lor sfinţită.

Cimitirul şi mormintele erau şi ele îngrijite înaintea marii sărbători a Învierii Domnului, iar în noaptea de Paşti lumânările şi candelele arătau semnul neuitării şi al iubirii celor rămaşi în viaţă. De altfel, îndată după Paşti, la fiecare mormânt se oficia o slujbă de pomenire şi se împărţea milostenie pentru iertarea păcatelor celor din veac adormiţi.

În ziua Învierii, clopotele sunau neîncetat, până seara, cu unele opriri, iar cetele de copii (câte 15-20) cântau pe coline şi prin grădini „Hristos a înviat!“ şi celelate cântări pascale.

Importantă rămâne grija oamenilor pentru primenirea sufletului

Aceste lucruri se întâmplau cu mulţi ani înaintea căderii regimului comunist şi s-au menţinut, nu cu aceeaşi intensitate, şi în anii de după 1990.

Nu mai încape vorbă că oamenii foloseau exclusiv salutul „Hristos a înviat!“, că relaţiile interumane erau acceptabile fără conflictele şi „distanţele“ din zilele noastre, că marile duşmănii se uitau iar cuvintele „Iertaţi-mă!“ şi „Dumnezeu să te ierte!“ se auzeau mai des şi parcă mai sincer rostite. Pragul fiecărei case era trecut în acele zile de fraţi, nepoţi, cumătri, fini, vecini şi prieteni. Oricine avea o sticlă de vin bun şi o ţuică naturală, păstrată cu grijă tocmai pentru astfel de prilejuri. Copiii îşi vizitau părinţii, uneori venind de departe, de la zeci şi sute de kilometri depărtare, pentru bucuria sărbătorii şi a comuniunii.

Ceea ce este foarte important rămâne grija oamenilor pentru primenirea sufletului, pentru participarea lor la sfintele slujbe şi pentru atmosfera de frăţietate specifică sărbătorilor. Aşa că ne aducem aminte de acele zile păstrate în tainiţa sufletului şi zicem împreună cu tradiţionala cântare: „Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc şi să iertăm toate pentru Înviere...“