Curaj şi onestitate

Franklin D. Roosevelt spunea odinioară că există mai multe forme de curaj. În afara celor despre care se vorbeşte mereu, cum ar fi curajul cuvântului, sau al credinţei, el enumera şi pe cea a curajului. Cu alte cuvinte, curajul curajului. Pare un pleonasm, o găselniţă verbală, un teribilism. Şi, totuşi, acest joc de cuvinte ascunde un adevăr, poate mai actual astăzi decât oricând.

Întrucât societatea trăieşte din precepte pe care nu le poate garanta, este nevoie de curaj pentru a avea curajul să spui adevărul, este nevoie de îndrăzneală pentru a recunoaşte adevărul. Ceea ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva în raiul în care îşi trăiau inocenţa are încă o semnificaţie amară. Dumnezeu le dăruise libertatea, prevenindu-i să se ferească de răul care duce la moarte. Dar dincolo de atracţia răului, primul om a făcut dovada că nu are ce face cu această libertate. Nu-i trebuie. Vreme îndelungată omul a râvnit la dobândirea ei, a sperat că, poate, odată, se va putea bucura de ea. A râvnit la dreptul său de a avea curaj şi era convins că, odată dobândit acest drept, viaţa va deveni altfel, se va aşeza pe alte temelii, va căpăta alte dimensiuni, îi va conferi şi lui o statură nouă, un statut nou. Şi ce s-a întâmplat apoi? După ce, scurtă vreme, a celebrat schimbarea, eliberarea, după ce a încercat să revină la recunoaşterea valorilor care lipseau pentru a-i conferi calitatea de om, a început să se lepede treptat de ele.

Odinioară, s-a lăsat ademenit de şarpe, renunţând la tot ceea ce îi dăruise Domnul, ca unei fiinţe iubite pe care o destina nemuririi. După ce s-a scuturat de îngrădirea extremă a unei dictaturi pe care o ura, visând la clipa când, poate, va gândi liber, se întoarce acum la îngrădirea care îl degradase. Dă fuga şi-şi depune libertatea în mâna celui care îl destinează aceleiaşi spălări de creier, care vrea să-l lipsească de convingeri personale, de propriile sale opinii şi trăsături caracteristice. „Ia-o, n-am nevoie de ea. Nu-mi trebuie. N-am nevoie de libertate. Ce să fac cu ea?“ Totul este mai subtil, fără îndoială. Mijloacele s-au perfecţionat, au căpătat o pojghiţă de rafinament, de fals umanism. Bunătate, integritate, solidaritate, comuniune? Libertatea oferită acum este cea în care şarpele îşi deghizează tentaţia într-o pseudotoleranţă, sub care se lăfăieşte ura, dezmăţul, egoismul. Libertatea este înţeleasă astăzi ca o absenţă a principiilor, ca o sălbăticire a moravurilor, a individului.

Decăderea nu necesită curaj. Sunt lăudate răul, murdăria, negarea valorilor. O falsă „toleranţă“, de fapt intoleranţa faţă de tot ceea ce este onestitate, credinţă, moştenire a tot ceea ce ne-a ajutat să rămânem noi, cu tot ceea ce am primit cu preţul atâtor sacrificii, prin toate greutăţile prin care am trecut. „Toleranţă“ este admiraţia faţă de mizeria umană, faţă de disperarea, de lipsa de perspectivă. De homo homini lupus. De dizolvarea într-o masă amorfă, fără nume, fără identitate, fără nimic. De distrugere sub pretextul unui „modernism“ care nu înşeală nici o conştiinţă lucidă, care nu e decât dezorientare, haos.

Da, pentru aceasta nu e nevoie de curaj. Dimpotrivă, reluăm laşitatea de odinioară, sub forme, bineînţeles, mai rafinate, mai mascate. Iar curajul curajului? Cel care ne îndeamnă să smulgem vălul de pe faţa unei false atracţii? Cel care presupune corectitudine, consecvenţă? Odinioară, în copilărie, citeam basmul în care, odată smulse vălurile, crezând că se ascunde sub ele tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, se descoperea chipul scorojit al unei vrăjitoare, care răspândea groaza, dar care se topea astfel undeva în nimicnicia răutăţii ei. Ne mai încumetăm noi să facem acelaşi lucru? Să aruncăm departe vălurile mincinoase ale unui aşa-zis „umanism“, ale unei aşa-zise „toleranţe“, care tolerează orice, în afară de tradiţiile noastre, de credinţa noastră, de solidaritatea reală, de convingerile noastre? Ne încumetăm să nu primim mărul cu care suntem ademeniţi? Să nu repetăm o greşeală care nu poate avea, aşa ca odinioară, decât urmări distrugătoare? Ne încumetăm să ne păstrăm onestitatea? Adevărul este plămânul prin care respirăm certitudinea perenităţii noastre. A trăi în afara lui înseamnă a trăi într-o avancameră a morţii spirituale, o cădere din uluitorul destin de fii ai Săi, pe care ni l-a hărăzit Dumnezeu. Un spectaculos de suprafaţă nu înşeală în definitiv pe nimeni, nici măcar pe noi.

De ce uităm cuminţenia, cuviinţa pe care le-am moştenit de la părinţi, de la generaţiile de înaintaşi, pentru care cinstea, cuvântul dat, nu erau vorbe goale? Pentru ei a fi creştin nu însemna numai a-ţi mărturisi apartenenţa la o confesiune, ci o convingere devenită adevărata natură. Un spaţiu al existenţei, în afara căruia nu se poate trăi, singurul care îţi oferă condiţii potrivite de viaţă, garanţia veşniciei, a biruinţei asupra morţii de care ne temem toţi. Numai în acest spaţiu trăim cu adevărat.

Curajul curajului de a trăi cu adevărat! Curajul curajului de a gândi cu capul propriu, de a nu înghiţi hrana otrăvită mestecată de alţii! Iată stâlpii pe care se sprijină edificiul vieţii, care nu înseamnă un sfârşit, ci o pregătire pentru un început definitiv. Dacă dărâmăm aceşti stâlpi, totul se prăbuşeşte peste noi. Şi apoi? Ne punem oare această întrebare, al cărei răspuns poate fi doar viaţa sau moartea, viaţa veşnică sau moartea în veşnicie?