Cuvintele, jucării ale poetului

Adrian Voica, profesor de literatură şi scriitor, după mai multe volume de versuri, printre care două intitulate Distihuri (2000) şi Distihuri noi (2007), stăruie într-un joc inspirat cu poetica şi cu… cuvintele, acestora impunându-le o adevărată gimnastică a rimei în structuri metrice de virtuozitate: ne referim la recentul său volum de poezii în două versuri, provocator intitulat Dicţionar cu distihuri (Editura Ploieşti - Mileniul III, 2009).

S-ar părea că, pe baza materialului documentar cuprins în mapele antecesoarelor, poetul ne deschide o fereastră spre atelierul său - intim până acum - şi ne oferă privirii fişele unor căutări lingvistice şi metrice, preocupat de „rime în premieră“. Aşadar, se joacă cu vorbele, dar cu lăudabila convingere că poate să revigoreze cuvinte vechi şi regionale: le scoate din „rugina vremii“, armonizându-le într-o „muzică stranie“: „Vorbele stau ciucure,/ Toate să ne bucure“. (Micro)universul atenţiei sale este atotcuprinzător: personaje din mediul cotidian, de la ţară şi de la oraş, de astăzi şi de un străvechi alaltăieri, plante şi flori, animale mai mici şi mai mari, obiecte diverse, stări de spirit, imagini de pastel, elemente ale cosmosului static sau în nelinişte, toate sunt convocate prin cuvinte dintre cele mai puţin obişnuite, explicate conştiincios după fiecare distih, în folosul cititorului eventual mai puţin avizat. Un exemplu, de sub titlul Regulă simplă: „… Să vezi mereu în năstrapă/ Spre pântec o trapă// năstrapă â vas de băut, cană, potir“.

Principala resursă a versificatorului (care transcrie frecvent Eufonii) o constituie jocul cu sunetele din cuvinte grafice ori fonetice („Ca lupul/ A sărit calupul“ - Din lighean), în versuri ce ne amintesc şiretenii lingvistice de-ale lui Anton Pann sau din cele citate de Negruzzi: „Maică-ta de-i vie/ Bine-ar fi să vie/ Pânâ la noi la vie“. Dar Adrian Voica, binevoitor ironic ori sarcastic, se înscrie în galeria „balcanicilor“, uşor bufoni, apelând la pedanteria lexicală şi lexicografică, printr-un limbaj adesea de-a dreptul dificil, care cultivă pitorescul şi ludicul. Astfel, poeziile se pot intitula Ghici! sau Ghicitoare („L-am găsit strâns de chinap/ Avea cap, dar n-avea cap!// chinap â frânghie, ştreang“), Strigătură (chiar dacă este „cultă“: „Pom suav cu nodurele/ Mândra mea cu rămurele“), Glumă (de brumar, lingvistică), Gura satului.

Fireşte, sigur pe sine, literatul-poet are simpatii şi idiosincrasii de breaslă (Adiere blagiană, Artistul, Poetul, Critic literar, Printre simboluri, Grijă literară, Impresionism ţărănesc) şi pare a fi condescendent cu lingviştii sau cu ştiinţa limbii (Semantică, Genetica limbii, Neologismul infatuat). Dar nu-şi reprimă sensibilitatea umană, în versuri uneori incantatorii: „Lui îi arde de hârjoană/ Ea toiag îl vrea, sprijoană“ - Bunica şi nepotul); „O negea, două negele/ O mărgea, două mărgele“ (Devenire - şirag pestriţ la gâtul veşniciei); „Stau la sfat cu bade nimerilă. - Cum îţi spune? - Nae Potrivilă“ (Barbă albă); „Pupăza îmi spuse iară/ Că ai pus de cinioară“ (În livadă); „Floare-n păr: o dumitriţă/ Aşteptându-l pe Mitriţă“ (La poartă); „Flori galbene de brâncuţă/ Bucheţel pentru măicuţă“ (Copil sărac); „Eşti ca o fetească/ La masa domnească“ (Nobleţea din priviri); „Dintr-un păhăraş/ Bea un fluturaş“ (Aproape inefabil).

Chiar dacă trebuie să observăm că travaliul poetic se resimte de pedantism (însuşi autorul recunoştea, însă despre Cuvinte, în general, că „Unele din ele se zgodesc şâ se potrivescţ/ Însă foarte rar se logodesc“), la sfârşit, putem admite că, prin versurile din Dicţionar cu distihuri, proiecţia recuperatoare a poetului („De neclintire seculară/ Cuvintele se scuturară“) merită toate aprecierile. Şi putem împărtăşi chiar satisfacţia nedisimulată a acestuia, din Încheiere: „Ce-a fost zisă a fost scrisă/ Crengi a dat cartea promisă“.