Cuviosul veghetor şi mult iubit din cetatea Bucureştilor

Una din marile bucurii duhovniceşti ale vieţii noastre şi binecuvântări este întâlnirea cu sfinţii, prietenii lui Dumnezeu, următori şi împlinători ai poruncilor Lui. Mântuitorul Iisus Hristos a spus ucenicilor: voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc vouă. Ori de câte ori ne abatem de la drumul pe care Mântuitorul ne-a chemat să mergem, trebuie să privim "iară şi iară" la viaţa şi petrecerea sfinţilor, cum spunea cândva marele mitropolit al Moldovei - Sfântul Ierarh Dosoftei. Alături de Sfânta Scriptură, Vieţile sfinţilor şi toate celelalte cărţi ziditoare de suflet pe care Tradiţia Bisericii le-a păstrat la loc de cinste, ne arată că noi nu suntem doar trecători pe acest pământ, ci suntem chemaţi să moştenim viaţa veşnică. Un astfel de exemplu ni-l oferă Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Catedralei patriarhale şi al cetăţii Bucureştilor. Aghiografia lui, mai puţin cunoscută, a rămas la fel de smerită cum i-au fost şi cuvioasa vieţuire şi petrecere pe acest pământ.

Născut într-o familie modestă din satul Basarabi, în sudul Dunării, încă din fragedă copilărie iubea mult rugăciunea, simplitatea, smerenia şi faptele bune. Se ştie că a fost păstor de vite, aşa cum sunt şi azi atâţia oameni care trăiesc în satele din zona respectivă. Împletind această îndeletnicire cu rugăciunea şi trăirea în Hristos, în spiritul căreia a crescut în familie, a luat hotărârea să îmbrăţişeze viaţa monahală. A ales un loc sihăstresc, ferit de zgomotul lumii, de privirile oamenilor, petrecând printre stânci singuratice, într-o aspră nevoinţă, cei mai mulţi ani ai vieţii.

Din Viaţa Sfântului aflăm că în tinereţe, când era păstor de vite, Sfântul Dimitrie a călcat, din greşeală, peste un cuib ascuns în iarbă, care avea câţiva puişori. Acest om cu frică de Dumnezeu a privit foarte serios la felul vieţuirii sale, impunându-şi un canon aspru. Pentru această întâmplare, la prima vedere neînsemnată, ani la rând a renunţat la încălţăminte. Delicateţea şi gingăşia sunt daruri ale Sfântului Duh, iar astfel de fapte se petrec doar în viaţa oamenilor care sunt foarte aproape de Dumnezeu.

Atunci când Dumnezeu a hotărât să-l cheme la Sine, s-a aşezat între două lespezi de piatră, care i-au servit drept mormânt, întru nădejdea învierii şi răsplata rânduită celor care au urmat poruncilor lui Dumnezeu. A rămas acolo multă vreme, poate câteva sute de ani (se pare că el a trăit la începutul secolului al XIII-lea, sau chiar începutul celui de-al XIV-lea). Descoperirea sfintelor sale moaşte s-a făcut mult mai târziu, în urma unei întâmplări minunate. Atunci când apa Lomului, furioasă fiind, a venit cu putere şi a dat la o parte tot ce a întâlnit în cale, s-a descoperit şi sălaşul unde se odihnea Sfântul Cuvios Dimitrie. Moaştele sale au fost aruncate în apa Lomului, iar de acolo, sub prundiş, unde au rămas, un timp, strălucind ca un mărgăritar de mare preţ. Oamenii din jur, care vedeau lumină, mai ales în vremea nopţii, considerau că acolo se afla ascunsă o comoară. Sfântul Dimitrie cel Nou s-a arătat în vis unei copile bolnave (oarbe), spunându-i că, dacă îl vor scoate din prundişul apei Lomului, sfântul o va vindeca de neputinţa ei. A doua zi, dis de dimineaţă, părinţii fetei, mulţime de popor şi preoţii din zonă au venit să vadă minunea tăinuită de Dumnezeu cu unul dintre aleşii al Săi. Când au scos din apa Lomului moaştele sfântului, acestea erau bineplăcute şi frumos mirositoare. Ulterior acestea au fost aşezate în biserica din sat. Auzind Domnul Valahiei de această minune, l-a trimis pe unul dintre boierii săi să aducă moaştele sfântului în cetatea de scaun a Ţării Româneşti. Sfântul, însă, nu a îngăduit atunci ca ele să ajungă pe pământ românesc. S-au oprit la Ruse, în Bulgaria, acolo unde, mai târziu, un domnitor al Ţării Româneşti a ridicat o biserică întru pomenirea sfântului, iar sfintele moaşte s-au întors în satul Basarabi până în vremea Războiului ruso-turc din anii 1769-1774. Cu voia lui Dumnezeu şi prin stăruinţa unui om credincios numit Hagi Dimitrie, apropiat al generalului rus Petru Salticov, s-a obţinut îngăduinţa ca moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie să ajungă în cetatea Bucureştilor, înţelegându-se prin aceasta faptul că rânduiala lui Dumnezeu a fost ca ele să binecuvânteze pământul românesc nu atunci când au vrut oamenii, ci atunci când a binevoit Dumnezeu şi sfântul bineplăcut Lui.

Aşa se face că în vremea păstoririi mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti, locuitorii cetăţii Bucureştilor au primit cu multă bucurie moaştele sfântului şi le-au aşezat în Catedrala mitropolitană a Ungrovlahiei (de atunci), devenită între timp Catedrală patriarhală (provizorie). Se întâmpla acest lucru în anul 1774. De atunci şi până în prezent, Sfântul Dimitrie a devenit ocrotitorul cetăţii Bucureştilor, alinând suferinţele, necazurile şi neîmplinirile multor oameni care i-au cerut ajutorul.

Este o dorinţă cunoscută nu doar în Ţările Române, ci şi la Constantinopol, ori în cetăţile importante ale vechiului Imperiu Bizantin, precum şi în toată lumea ortodoxă, ca ierarhi, domnitori, boieri sau oameni înstăriţi, ctitori de biserici sau mănăstiri, să împodobească lăcaşurile lor cu moaştele unui sfânt pentru care, uneori, s-au făcut mari eforturi, chiar şi materiale. Astfel, pentru moaştele unor sfinţi s-au dat pungi de argint şi aur, adeseori la fel de multe cât greutatea nepreţuitelor odoare. Se spune că mărinimosul domnitor moldovean Vasile Lupu ar fi dăruit otomanilor 300 de pungi de aur pentru moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Aşa s-a întâmplat şi în cetatea Bucureştilor.

Din anul 1774, de când moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou străjuiesc Bucureştiul, au devenit izvor de binecuvântare şi vindecare. Se ştie că în decursul veacurilor au făcut multe minuni în viaţa oamenilor. Închinarea cu multă credinţă şi evlavie la cinstitele sale moaşte a găsit rezolvarea unor lucrări care păreau a fi nerezolvabile, ori a vindecat boli incurabile, aşa cum mărturisesc mulţi dintre cei care vin zilnic în preajma lor, nu doar la evenimente importante, cum este sărbătoarea de la sfârşitul lunii octombrie.

Una dintre minunile cele mai importante, care au fost consemnate în vremea lui Vodă Caragea, ne aduce aminte de izbăvirea de o boală cumplită, care nu avea antidot în vremea respectivă. Este cunoscut faptul că în acea perioadă, în Bucureşti, au murit foarte mulţi oameni în epidemia de ciumă. Împreună cu mitropolitul Ţării Româneşti, s-a luat hotărârea ca moaştele Sfântului Dimitrie să fie duse în procesiune pe străzile cele mai importante ale Bucureştilor, inclusiv în preajma unor oameni foarte bolnavi, care aşteptau vindecare. În urma procesiunii, Bucureştiul a fost izbăvit de cumplita epidemie, astfel încât boala a încetat şi numeroşi oameni s-au vindecat în momentul în care moaştele sfântului au fost scoase în litanie pe străzile cetăţii. De atunci s-a creat o legătură specială între locuitorii Capitalei şi Sfântul Dimitrie, iar mulţi dintre cei vindecaţi nu au uitat să vină să-i mulţumească sfântului, în Catedrala din Dealul Mitropoliei. (Va urma)