Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Darul şi idolul

Darul şi idolul

Un articol de: Dragoș Dâscă - 13 Dec, 2008

Umbriţi de duhul acestei lumi, înveşmântaţi în deznădejde, oamenii uită să se mai gândească la rostul lor pe acest pământ. Viaţa este acceptată ca un ceva banal, obişnuit, un obiect de supermarket la îndemâna oricui. Nimeni nu se mai gândeşte pe sine însuşi: De ce sunt? Viaţa îmi este dată pentru ca eu să o trăiesc oricum sau sunt pentru că viaţa are un scop?

În Biserică şi prin Biserică învăţăm că scopul vieţii este dobândirea împărăţiei, a vieţii veşnice; Sfântul Serafim de Sarov va spune că este dobândirea Duhului Sfânt. Acest ţel poate fi atins prin păzirea poruncilor iubirii: faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (Matei 22, 37-39). În acest punct apare o problemă gnoseologică: cine sunt cele două subiecte ale iubirii? Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în timp ce pentru definirea aproapelui ni se oferă drept reper Parabola samarineanului milostiv. Dar ne raportăm noi în mod corect la cele două subiecte ale iubirii? Sunt ele destinaţia exclusivă a actului de a iubi?

Răspunsul se află chiar în preceptul evanghelic menţionat: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22, 39; Marcu 12, 31; Luca 10, 27). Vedem că iubirea de sine (filauti/a, filautia) precede iubirea de aproapele şi, prin urmare, există o filautia bună, firească, şi o filautia pătimaşă. Iubirea de sine bună este slujirea lui Dumnezeu prin virtuţi, având astfel grijă şi dragoste pentru sufletul nostru, susţinându-l întru Dumnezeu. La polul opus, iubirea de sine pătimaşă este o răsturnare a celei bune. O perspectivă inversă, o imagine într-o oglindă deformată.

Oglinda sufletului este conştiinţa, iar o conştiinţă deformată este cea înnegrită de iubirea de sine pătimaşă şi nu pot exista ilustrări mai potrivite ale iubirii de sine decât cele două mituri, al lui Narcis şi cel al lui Pigmalion, din patrimoniul mitologic al Greciei antice. În primul caz, Narcis este un tânăr frumos care dispreţuieşte dragostea faţă de ceilalţi; privind într-o zi în apa unui izvor cu care îşi potolea setea, se îndrăgosti de chipul său. Nici moartea nu i-a putut şterge din suflet dorinţa de a-şi privi pătimaş chipul, admirându-se chiar şi când străbătea apele Styxului în luntrea lui Caron. Cel de-al doilea mit se referă la un sculptor/rege care se îndrăgosteşte de statuia pe care el însuşi o sculptase, înlocuind iubirea faţă de o persoană cu cea pentru un obiect care îi devine idol.

Reflectând asupra celor două mituri, putem deosebi o iubire de sine pătimaşă trupească (Narcis) şi una spirituală (Pigmalion). Precum Narcis, dispreţuind iubirea semenilor, se îndrăgosteşte de chipul său, tot aşa, cel cuprins de iubirea de sine trupească abandonează lumina călăuzitoare a virtuţilor. El nu caută decât plăcerea furnizată de simţuri şi mădulare, împlinirea voii trupului. Astfel, acest om trăieşte în întunericul trupului. De cealaltă parte, Pigmalion este cel cuprins de o formă subtilă a iubirii nefireşti de sine, fiindcă obiectul patimii sale este de natură spirituală. Fiecare patimă, fiecare păcat făcut în mod repetat este un idol. Prin săvârşirea repetată a păcatului, cu gândul şi cu fapta, zidim o nouă cărămidă la templul idolesc din sufletul nostru. În această situaţie, noi nu mai avem un Dumnezeu, ci dumnezei, dar dumnezei falşi, mincinoşi, pentru că însăşi realitatea în care trăim este una mincinoasă. Rezumativ, iubirea de sine pătimaşă se exprimă printr-o hipertrofiere a eului, proiectarea sa asupra fiecărui gând, cuvânt sau faptă. Ea este o percepţie greşită a raţiunilor dumnezeieşti. În ambele cazuri omul devine idolatru, părăsindu-L pe Hristos în mod conştient pentru a se închina unui viţel de aur „personalizat“.

Darul poate fi o modalitate de a înfrânge idolatria, iubirea de sine pătimaşă. Darul este iubirea întrupată, este un factor unificator. Idolul dezbină pe om ca unitate psihosomatică: fiinţând din iubire şi trăind pentru iubire, omul îşi focalizează afecţiunea şi îşi mobilizează energia fizică asupra unui lucru-dumnezeu inexistent, idolul. Mintea fiind pervertită prin păcat, voinţa este greşit orientată.

Raţiunea darului ca medicament pentru tămăduirea iubirii pătimaşe de sine o găsim în Noul Testament, mai exact în Parabola samarineanului milostiv. Modelul iubirii de sine trupeşti (Narcis) este biruit de actul samarineanului de a-l ajuta cu bani pe iudeul căzut, deşi samarineanul însuşi se afla în călătorie şi avea nevoie de bani pentru a-şi asigura cele necesare trupului. Mai mult, pentru el, drumul şi osteneala erau mult mai mari decât în cazul celui aflat în patria natală, lângă un oraş primitor; riscul pentru samarinean de a rămâne fără bani era mare dacă ţinem cont de aversiunea iudeilor faţă de cei din Samaria. Care iudeu ar fi găzduit, ospătat sau ajutat cu bani pe un samarinean? Modelul iubirii de sine pătimaşe spirituale (Pigmalion) este biruit de nobleţea samarineanului, demonstrată de grija faţă de cel aflat în suferinţă: el nu numai că-l duce pe iudeu într-un loc sigur şi îi alină suferinţa, dar se va întoarce pentru a vedea starea celui bolnav, deşi ar fi putut să întrerupă orice legătură cu acel evreu, socotind, pe de-o parte, că binele a fost făcut (a salvat o viaţă), iar pe de altă parte, ar fi ascultat de glasul sângelui, al neamului său asuprit de iudei, nefiind obligat să arate o atât de mare preţuire faţă de durerea duşmanului.

Actul de a dărui este echivalent cu cel de a-l înţelege pe cel aflat lângă tine, zdrobind atât idolul iubirii de sine, cât şi pe idolii prejudecăţilor, idoli născuţi din datul social şi cultural. Între Narcis şi Pigmalion, omul este chemat să-L urmeze pe Hristos - Bunul Samaritean, Darul Tatălui pentru omenire.