Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Darul şi iubirea

Darul şi iubirea

Un articol de: Dragoș Dâscă - 09 Dec, 2008

Pentru creştini, luna decembrie înseamnă, îndeosebi, acea perioadă a anului calendaristic în care este sărbătorită Naşterea Mântuitorului. Faptul că această lună a primit o nouă identitate, secularizată: „luna cadourilor“, nu ar trebui să îl dezorienteze pe cel ce este ancorat în Tradiţia Bisericii. În fond, desacralizarea este o luptă şi o ispită pentru creştinism încă de la vârsta sa primară, când autoritatea romană nu făcea diferenţa, spre exemplu, între pâinea şi vinul folosite la banalele mese de peste zi şi Darurile, de pâine şi vin, aduse de creştini pentru săvârşirea Sfintei Liturghii (se ştie că în imaginarul păgân, Taina Sfintei Euharistii era un ritual antropofagic).

Revenind la noua identitate a lunii decembrie, aceea de „lună a cadourilor“, să spunem câteva cuvinte despre imboldul interior de a dărui. În Antichitate, principiul pe care era fundamentată întreaga legislaţie păgână, şi anume legea talionului, a statornicit practica lui do ut des, „dau ca să îmi dai“. Sentimentul nu încape în această formulă, poate doar o motivaţie, una de natură comercială: ca să nu sufăr o pierdere, actul meu de a îţi da ceva va fi urmat de un act asemănător din partea ta. Ori, creştinismul realizează o conversiune a actului de a dărui. Biserica nu va mai propovădui motivaţia juridic-comercială, ci pe cea fundamentată pe iubirea de aproapele. La prima vedere, am putea spune că între iubire şi lege nu poate exista punte comună. Ar fi o apreciere greşită. Între cele două motivaţii nu există o divergenţă; ele nu se anulează una pe cealaltă, fiindcă iubirea dezinteresată (cea care nu se bazează nici pe vreun cod comercial şi nici pe codul iubirii de sine) are puterea de a transcende, de a împăca contrariile.

Paul Ricoeur este un gânditor francez, cunoscut îndeosebi pentru studiile sale de filosofie a limbajului. Nu de puţine ori, în studile sale, P. Ricoeur abordează probleme care ţin de domeniul patristicii, dar şi teme familiare moralei creştine. Într-o conferinţă, filosoful francez afirma: „Iubirea este paznicul dreptăţii, în măsura în care dreptatea, cea a reciprocităţii şi cea a echivalenţei, este totdeauna ameninţată de a recădea mereu, în pofida ei însăşi, la nivelul calculului interesat, al lui do ut des. Iubirea apără dreptatea împotriva acestei înclinaţii rele, proclamând: «Dau, pentru că tu mi-ai dat deja». Aşa văd eu raportul între caritate şi dreptate...“.

Prin urmare, iubire şi lege, caritate şi dreptate, fie că vorbim de legea morală, de legea canoanelor sau de legea seculară. Iubirea şi legea coexistă într-o tensiune interioară jertfelnică: preocuparea de a fi cu adevărat mădular al Sfintei Biserici. Există o responsabilitate pe care o are fiecare creştin, responsabilitate care se hrăneşte din această tensiune. Despre ea aminteşte şi părintele Dumitru Stăniloae în Mică dogmatică vorbită: „Astăzi există adeseori printre creştini un activism social, dar lipsit de fundament. Avem conferinţe în care se vorbeşte mult despre evanghelizare şi misiune. Se vorbeşte mult despre responsabilitate, de faptul de a fi alături de cei care suferă, de exemplu în lumea a treia. Dar nu se spune nimic despre rădăcina responsabilităţii în Hristos... Trebuie să ne desăvârşim în exerciţiul acestei responsabilităţi... Astfel putem face sinteza între credinţa în Hristos şi angajamentul social; putem da un temei foarte serios, foarte puternic, plin de foc, acţiunii noastre. Fără o înrădăcinare foarte riguroasă în iubirea lui Hristos, ne pândeşte spiritul de dominaţie“ (op. cit, 2007, pp. 102-103).

Ori, dacă responsabilitatea pentru creştin nu înseamnă imperativul legii, iar responsabilitatea de a fi fiu al Bisericii implică actul de a dărui, iubirea întru Hristos faţă de aproapele este resortul interior pentru actul de a dărui. Ştim cu toţii ceea ce, în veacul de astăzi, mai mult decât oricând, este mai mult decât o mărturisire, este o chemare: „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 16). Dacă dorim să căutăm un model de a dărui, în calitate de creştini, nu îl vom găsi la actorii, magnaţii, puternicii zilei care fac donaţii imense (dar infime în raport cu averea lor) pentru anumite „cauze umanitare“; izul de spectacol-reclamă, de show ieftin însoţeşte actul lor public şi pentru acest act îşi iau plata lor. Acum, în viaţa asta. Lor le este de ajuns.

Însă, sub specie aeternitatis, pentru creştinul care se sileşte pentru a dobândi împărăţia şi viaţa veşnică, modelul lui a dărui nu îl poate găsi decât la Cel Care este iubire, mai specific, în iconomia Sfintei Treimi. Deşi, după legea păcatului originar, urmaşii lui Adam nu mai puteau răscumpăra greşeala protopărinţilor, deşi eram vinovaţi de neascultare în faţa Celui ce ne-a dat viaţă, totuşi, din iubire, faţă de Tatăl şi faţă de oameni, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul, primeşte a deveni om pentru ca omul să devină Dumnezeu. Întruparea este darul Sfintei Treimi pentru cel vinovat sub lege, dar eliberat prin iubire. De ce? Pentru că „Cel ce şedea pe tron a grăit: «Iată, noi le fac pe toate»“ (Apocalipsa 21, 5).