De când mă știu...

De când mă știu, atunci când a trebuit să scriu despre copilărie, obiceiuri de sărbători, bunici, m-am rătăcit printre cuvinte. Prea multe, prea puțin aproape de ceea ce voiam să transmit.

Am să încep mărturisind, cu curaj, că mi-a fost întotdeauna greu să aleg între atâtea povești și amintiri despre locul în care basmul e în fiecare gest și în fiecare zi. Prin urmare, ezit.

Ce s-ar putea spune despre un doctor care are curajul de a-și mărturisi ezitarea, întreb?

E preocuparea, temătoare, de-a ajunge la rezultatul dorit sau nesiguranța pe care ți-o dă neputința? Și pentru că vorbeam despre copilărie și obiceiuri ca despre un basm, am să încep pe măsură: A fost odată ca niciodată un loc uitat de lume, un sat cu drum de pământ care șerpuia de o parte și de alta a pârâului, fără ulițe, în care Postul Paștelui era ținut cu sfințenie. Bunicul meu, singur, tată a 7 copii, stătea în prima casă. Dincolo de ea răsărea dealul cu pădurea de frasin și brad. O șură mică, un podeț cu două scânduri peste izvorul care se auzea din orice colț al odăii ne despărțeau de ea.

Primăvara venea întotdeauna însoţită de cele șapte săptămâni de liniște. Un popas al trupului, un răgaz al sufletului. Perioada postului avea reguli simple și respectate cu sfințenie, dăruite unui scop: țineai post să nu ți se strâmbe gura, să nu mori „încuiat”, să fete iapa mânji frumoşi sau să scapi grădina de furnici…

Începea cu Lunea Curată sau Spolocania. Era ziua care te pregătea pentru cele 7 săptămâni de opreliști… În ziua asta lungă, se spălau vasele, mesele, bucătăria, soba, vatra, ușile, dulapurile - și al totului tot. Uneori bunicul se oprea la cârciumă și bea ceva mai mult în Lunea Curată, ca să ardă urmele de carne și de rău. Mătușa Cuțu, care-l mai ajuta la treburi, de necaz, înăcrea borșul și-l îngropa în putină (trebuia chiar să tragă pe cineva de păr să fie necazul mare și acreala bună).

Urma Marțea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Vinerea Urzelii și Sâmbăta lui Sântoader, fiecare cu povestea și ritualul ei menit să te facă să uiți de foame. Mai apoi postul intra în linie dreaptă până de Florii. Erau rețete simple, fără „mâncăruri de post” și alte substitute menite să umple cucernic burțile, fără conștiința păcatului. Asta ar fi fost, îmi spunea bunica, ca și cum ai încerca să-L minți pe Dumnezeu...

Postul e, întâi de toate, un popas, în care cuvântul-cheie este cumpătarea. Un răgaz culinar, mai degrabă decât un festin vegetarian, zile lungi de așteptare, deopotrivă dureroase, dar și pline de speranță. Fără ulei, fără vin, doar turte de grâu sau mălai și câteva legume gătite în grabă. Borșul holtei - o fiertură de ceapă cu borș acru, tămăduitoare, purificatoare. În zilele bune se gătea fasolea în fel și chip, dar, dintre toate bucatele de post, scrijelele și turtele mi-au marcat copilăria.

Asta pentru că-n orice casă era o sobă cu lemne, pe plita căreia se coceau bucuriile postului. Cartofii tăiați în felii, nu foarte groase, aşezate una lângă alta direct pe plită. Le lăsam până când se rumeneau pe o parte, le întorceam repede cu nerăbdarea copilăriei și frica de a nu ne pârli degetele. Presăram sare grunjoasă și le mâncam fierbinți. Copii fiind, aveam voie să ne „spurcăm” cu lapte acru, care transforma masa în poveste (femeile care alăptau nu înțărcau copiii în zi de post, ca să nu le facă „viața sacă”). Doar vinerea posteam și noi, „pentru orișice ne-am pus în gând”.

Pogăcile, adică turtele de grâu sau mălai, trebuia să ni le coacem singuri și să le atingem doar noi, să le mâncăm rupte în pumn, iar ce rămânea împărțeam cu animalele din ogradă. Cei norocoși aveau parte de povârlă - magiun de prune scăzute, fără zahăr, în care mai găseai și câte un miez de nucă… Zilele treceau fără ca noi să simțim nimic din greul postului. Schimbă ce-ai în farfurie și pofta va fi pe măsura acelui conţinut…

Îmi aduc aminte că, după ce-am intrat la facultate, bunicul mi-a vorbit cu dumneavoastră, „din respect pentru școala pe care o faceți”. În Postul Paștelui, la rândul meu, mi-aș dori să mai pot spune „dumneavoastră” celor care ne-au aşezat pe calea vieţii.

Mai sunt locuri ca acelea și oameni ca ei? Ani și morminte dorm între întrebare și răspuns, spunea Ionel Teodoreanu, în „Casa umbrelor”.