Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei De ce-i citim pe Părinţii Bisericii?

De ce-i citim pe Părinţii Bisericii?

Data: 26 Aug, 2007

... nu doar pentru că oferă informaţii noi, ci mai ales pentru că ne transmit o nouă viziune asupra lumii. Interpretând Scripturile, Părinţii Bisericii

au exprimat în scrierile lor

o viziune a realităţii care surprinde legăturile inefabile dintre realitatea văzută şi cea transcendentă. Într-una din meditaţiile sale, părintele John Breck, teolog contemporan, insistă asupra importanţei redobândirii, de către cititorul de astăzi al Scripturilor, a unei astfel de viziuni asupra lumii. În acest fel, Scriptura nu mai este analizată ca simplu document al unei epoci, ea va fi privită ca ceea ce este, de fapt: Cuvântul lui Dumnezeu.

Răspunsul obişnuit dat întrebării din titlul acestui articol este că Părinţii Bisericii ne oferă o nepreţuită călăuzire spirituală, bazată pe propria lor credinţă şi experienţă. Ei interpretează Scriptura şi celelalte elemente ale Sfintei Tradiţii într-un mod care ne conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Şi prin mărturia propriei vieţi, care adesea se sfârşeşte prin martiriu, ei ne oferă un model de dragoste jertfelnică, orientată spre Hristos, pe care cu toţii suntem chemaţi să o imităm.

Acestea sunt, cu siguranţă, motive importante care fac citirea regulată a resurselor patristice nu doar recomandabilă, ci esenţială. Fără îndrumarea şi mărturia Părinţilor, am risca să plutim în derivă pe marea confuziilor doctrinare şi a ambiguităţii morale care caracterizează o bună parte din cultura creştină a zilelor noastre, la fel ca şi din cea seculară.

O nouă viziune asupra realităţii

Totuşi, există o altă raţiune la fel de importantă pentru a studia vechile scrieri patristice. Aceea de a dobândi viziunea despre lume a părinţilor, pe care cei mai mulţi dintre oameni se pare că au pierdut-o astăzi. Aceasta include un mod de a privi „istoria“, precum şi realitatea fizică. Dacă „literalismul biblic“ ridică pentru mulţi dintre noi semne de întrebare, aşa cum o fac şi anumite forme de „criticism istoric“, aceasta se întâmplă întrucât ambele se bazează pe noţiuni privind istoria şi realitatea însăşi, care sunt nesigure, dacă nu false. Presupoziţia din spatele orientărilor „de dreapta“, cât şi al celor „de stânga“, în ce priveşte lectura Sfintelor Scripturi, este că adevărul se revelează doar prin istorie (incluzând istoria biblică) – astfel încercându-se descoperirea a „ceea ce s-a întâmplat de fapt“. Este vorba de o concentrare pe evenimente care, cel puţin teoretic, sunt empiric verificabile. Dacă un eveniment sau o persoană prezentată într-un anumit fragment literar nu a putut fi, în principiu, fotografiat sau înregistrat, atunci expunerea narativă a acelui eveniment este expediată în categoria ficţiunii.

Parabolele lui Iisus se încadrează, în mod evident, în această categorie. Prin ele nu s-a avut intenţia de a se povesti fapte care s-au întâmplat într-adevăr. Dimpotrivă, ele sunt povestiri care folosesc detalii familiare ale vieţii de zi cu zi, pentru a transmite un mesaj moral sau spiritual. Întrucât minunile lui Iisus, şi în special învierea Sa, nu pot fi verificate obiectiv, istorisirile acestor evenimente sunt, de asemenea, etichetate uneori ca fiind fictive. Sau în cel mai bun caz, ele sunt considerate „alegorice“. Ele sunt văzute doar ca povestiri ilustrative, spuse pentru a face trimitere la ceva. Întrucât detaliile lor sunt irepetabile şi deci neverificabile, continuă argumentaţia, acestea rămân în afara zonei „faptelor“ determinabile şi nu pot fi acceptate ca fiind reale din punct de vedere istoric, adică „într-adevăr adevărate“.

Nu există istorisiri „obiective“

Din perspectivă biblică şi din punctul de vedere al Sfinţilor Părinţi, adevărul nu poate fi limitat doar la fapte, la ceea ce este verificabil din punct de vedere istoric. În primul rând, trebuie să recunoaştem că întreaga „istorie“ este o chestiune supusă interpretării. Indiferent dacă vorbim despre opera lui Caesar, Comentarii asupra Războiului Galic, despre lucrarea lui Churchill asupra celui de-al doilea război mondial, sau dacă citim un articol în Newsweek, ceea ce ni se prezintă ca „istorie“ este întotdeauna o nuanţare a faptelor din perspectiva autorului. Acelaşi lucru este adevărat chiar şi când este vorba de o fotografie. Chiar dacă aceasta înregistrează „realitatea“, acea realitate este întotdeauna structurată de propria perspectivă a fotografului, de scopurile şi interesele sale. O fotografie sau o carte de istorie oferă întotdeauna o reprezentare subiectivă a realităţii, spre deosebire de o prezentare obiectivă a ceea ce „într-adevăr este“ sau „într-adevăr a fost“. Nu există nici o istoriografie care să facă abstracţie de interpretare.

Mai mult decât atât, „adevărul“, (practic sinonim cu „realitatea“) este cu mult mai cuprinzător decât ceea ce cade sub incidenţa „istoriei“. Acest lucru este dovedit de fizica modernă, aşa cum este probat şi de către relaţiile interumane. Specialiştii în teoria relativităţii şi în mecanică cuantică explorează dimensiuni ale realităţii a căror existenţă nu ar nega-o nimeni. Totuşi, investigaţiile lor nu numai că se situează în afara domeniului „istorie“, ele produc rezultate valide care sunt, în acelaşi, timp contradictorii (un foton nu poate fil în acelaşi timpl particulă şi undă, totuşi el poate funcţiona ca ambele; liniile paralele nu se pot întâlni, totuşi, la scală macrocosmică pot…). În domeniul relaţiilor interpersonale, dragostea este, din punct de vedere obiectiv, „reală“. Totuşi ea rezistă oricărei încercări de a o defini sau chiar descrie în alt mod în afară de limbajul figurat al poeziei. Nici mişcarea particulelor subatomice sau mişcarea inimii îndrăgostite nu sunt, propriu-zis istorice.

Dacă Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Grigorie de Nyssa au putut aborda istorisirea creaţiei din Geneză aşa cum au făcut-o, acest lucru se datorează faptului că ei au putut discerne în, prin şi dincolo de discursul „istoric“ şi alte semnificaţii. Dacă Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Andrei Cretanul au putut interpreta persoanele şi evenimentele Vechiului Testament ca imagini ale Paradisului şi ale sufletului uman, este pentru că ei, de asemenea, au putut discerne în, prin şi dincolo de textul biblic o realitate şi un sens transcendent. Dacă o lectură literală, „istorică“ a textului biblic este necesară, ea este în acelaşi timp inadecvată, pentru că Scriptura este iconică, sacramentală. Ea reprezintă şi oferă o participare efectivă la realitatea divină, în măsura în care acea realitate cuprinde şi transfigurează orice aspect al vieţii cotidiene.

Înţelegem ce „vrem“ să înţelegem

Una dintre cele mai profunde interpretări biblice din prezent o oferă Frances Young, teolog metodist, care a predat timp de mai mulţi ani într-o cunoscută universitate britanică. În lucrarea sa, Biblical Exegesis and the Formation of Christian Culture (Cambridge, 1997), aceasta vorbeşte despre viziunea curentă asupra lumii care împiedică interpreţii Sfintei Scripturi în încercările lor de a descoperi adevăratul mesaj al Scripturii. Ea observă că o cultură „percepe“ un text a cărui semnificaţie este acceptată sau contestată, în funcţie de „structurile de plauzibilitate“ ale respectivei culturi. Apoi adaugă: „O cultură care poate concepe universul material ca fiind interpenetrat de o altă realitate, care este transcendentă şi spirituală, va citi referinţele scripturii în acei termeni“ (p.139).

Acolo unde „structurile de plauzibilitate“ al unei minţi individuale nu pot permite acea interpenetraţie a realităţii spirituale transcendente, atunci criteriul final a ceea ce este adevărat va fi „facticitatea“: adică se impune ca lucrul aflat în discuţie să fie real din punct de vedere obiectiv şi deci determinabil din punct de vedere istoric. Iar istorisirile biblice vor fi considerate adevărate doar în măsura în care se poate dovedi că acestea prezintă „realităţile istorice“ cu deplină acurateţe.

„Mintea Părinţilor“ sau viziunea reînnoită asupra lumii

Pentru a obţine „mintea Părinţilor“ este necesar a adopta şi interioriza „structurile de plauzibilitate“ care văd dincolo de fapte istorice, Prezenţa divină, transcendentă, revelată în şi prin acele fapte. Exodul, la fel ca exilul poporului evreu în Babilon, este fundamentat pe baze istorice; o astfel de eliberare din Egipt chiar s-a întâmplat. Dacă ea a devenit mitul fondator – metafora plină de forţă, salvatoare – a identităţii şi destinului spiritual al poporului Israel, este pentru că Dumnezeu a lucrat prin acel eveniment, dar şi prin interpretarea sa în literatura sacră a Israelului. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Întruparea şi Învierea lui Hristos, pe care le afirmăm fără reţineri ca fiind fapte istorice. Şi totuşi, pentru ca acele evenimente să aibă sens pentru noi – să-şi activeze puterea lor salvatoare în viaţa noastră – ele trebuie mai întâi interpretate pentru noi de autori biblici, apoi primite de către noi prin credinţă. Viziunea noastră asupra vieţii trebuie să fie marcată de o profundă „plauzibilitate“, o convingere fundamentală că universul material este într-adevăr interpenetrat de o altă realitate, o realitate care este Dumnezeu – Viaţa divină transcendentă – Care este prezent şi activ în fiecare aspect al realităţii materiale, pentru a ne conduce prin această lume spre îmbrăţişarea Sa eternă.

Dincolo de realitatea istorică

De ce să citim scrierile Sfinţilor Părinţi? Pentru că acei bătrâni venerabili au perceput ceea ce fiecare dintre noi are nevoie şi îşi doreşte să perceapă. Ferm ancorată în „realitatea istorică“, viziunea lor spirituală le-a permis să-şi deschidă ochii minţii şi ai sufletului faţă de frumuseţea şi slava Realităţii divine, care se revelează pe sine şi se face accesibilă în şi prin Scriptură şi Tradiţie, şi de asemenea, în şi prin cele mai banale aspecte ale vieţii noastre cotidiene.

Părinţii nu au fost mai obiectivi decât sunt astăzi exegeţii biblici sau teologii. Şi ei au dat interpretări subiective evenimentelor în scrierile pe care ni le-au lăsat. Ceea ce face mărturia lor atât de unică şi de valoroasă este capacitatea lor de a vedea precis în şi prin „realitatea istorică“, prezenţa propriu-zisă – cu adevărat reală – a unui Dumnezeu viu, iubitor şi dătător-de-viaţă. Ei L-au contemplat, întâlnit, adorat şi slujit pe Dumnezeu în lumea materială căzută, chiar în mijlocul vieţii cotidiene. Şi ei ne invită şi pe noi să facem la fel.

(Rev. John Breck, „Why read the Church Fathers?“, la www.oca.org; traducere şi adaptare din limba engleză de Ionuţ Bursuc)