De ce să condamnăm din start atitudinea fariseului?

▲ Poate noi suntem şi mai rău decât fariseul, pentru că acesta Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce este ▲

Ştiu că cei mai mulţi dintre noi luăm ca pildă rugăciunea smerită a vameşului şi pe cea mândră a fariseului o condamnăm. De altfel, este ideea principală pe care ne-o şi sugerează textul evanghelic. Vă propun, însă, o provocare. Câţi dintre noi ne comportăm ca fariseul în afara spaţiului liturgic? De câte ori nu trăim din comparaţia cu celălalt şi cât de mult ne încălzeşte constatarea forului nostru interior, suprem şi unic pentru noi, care ne spune că suntem mai buni decât alţii?

De multe ori chiar vrem să ne rugăm. Este o intenţie sinceră. Şi chiar „ne suim“, nu la templu, ci într-un vehicul oarecare pentru a ajunge la liniştea rugăciunii. Vehicul pe care îl putem numi nevoie de ajutor, bun obicei, trăire duhovnicească sau context. Amândoi „eroii“ pildei au urcat să se roage. De ce trebuie să condamnăm din start atitudinea fariseului, fără să ne gândim că noi nu suntem departe de el? Ba, poate, suntem şi mai rău, pentru că acel fariseu Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce este. Pentru faptul că nu are păcate grele, pentru puterea de a ţine posturile săptămânale şi pentru bunăstarea materială care îi permite să îşi achite zeciuiala. Vameşul ne este drag, dar nu pentru starea lui de păcătoşenie. Sau poate şi pentru ea, căci ne este mai cunoscută. Ne este drag pentru că reprezintă un paradox: omul păcătos şi doritor de îmbunătăţire duhovnicească. Omul rău care vrea să se schimbe. El este cel care ne poate smulge aplauze imaginare la sfârşit. Nu fariseul, care îşi împlineşte „nemţeşte“ datoriile sale. Agreăm mai mult pe cei care ne oferă o surpriză, una plăcută. Ritmul invariabil al fariseului ne plictiseşte. Şi, totuşi, e bine să luăm de la fiecare câte ceva, plecând chiar de la motivul întâlnirii lor: dorinţa de a se ruga. Apoi, rigoarea şi tăria împlinirii datoriilor de la fariseu, cât şi uimitoarea energie transfiguratoare născută din smerenie a vameşului. Pentru că amândoi s-au întors întrucâtva îndreptaţi. Mântuitorul face o comparaţie şi ne spune că vameşul, prin smerenia şi surpriza pocăinţei lui, s-a înălţat mai mult în faţa lui Dumnezeu. Dar nici despre fariseu nu ni se spune că ar fi ajuns în gheena iadului sau în locul unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Fariseul a greşit desconsiderându-l pe cel de lângă el. Nu faptele l-au făcut să nu îl iubim, ci gândurile lui, aprecierile lui critice, aproape ironice, la adresa celuilalt. Din versetul 9, cel care este un preambul la pildă şi motiv pentru ea, aflăm că parabola se adresa „către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi“. Aceasta trebuie să fi fost motivul pentru care vameşul s-a întors mai îndreptat: judecata celorlalţi, judecata aspră a semenilor şi nesprijinirea lor. Dar de nu ar fi fost această judecată, oare fariseul nu ar merita aprecierile noastre?