De Crăciun

După un prim volum, tipărit tot în anul 2008, de „însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din ţara Moldovei“ (un corpus de documente pentru perioada 1429-1750), istoricii ieşeni Ioan Caproşu şi Elena Chiaburu ne-au oferit ca dar de Crăciun volumul al doilea, cu acelaşi titlu (pentru perioada 1751-1795), apărut la aceeaşi editură, „Demiurg“, în condiţii grafice excepţionale. Ne face plăcere să anunţăm cititorilor „Ziarului Lumina“ şi apariţia acestui volum şi să ne oprim asupra apariţiei numelui sărbătorii Naşterii Domnului în câteva dintre aceste însemnări.

Mai întâi, să amintim faptul că, în epocă, tipăriturile, majoritatea cărţi de cult, serveau, incidental, şi ca spaţii pe care proprietarii, folosind foile albe, îşi notau, spre aducere aminte, ca într-un fel de Jurnal, evenimente istorice şi fapte ieşite din comun (eclipse, inundaţii etc.); dar nu lipsesc nici pomelnicele sau însemnările curente, de tipul celor din agendele de astăzi. Să mai amintim că, pe atunci, conta mai puţin numărătoarea zilelor din calendar: pentru diferite termene raportarea se făcea mai ales la mari sărbători. Practica este reflectată şi de expresiile idiomatice sau de paremiologie, în special pentru a ilustra perioade lungi de timp. De exemplu, Paştele şi crăciunul sunt asociate ca repere marcând atât trecerea timpului („din Paşti în Crăciun“, ca variantă faţă de „din Paşti în Paşti“), cât şi un contrast de forme mentale: „Crăciunul sătul, Paştele fudul“ (sau „Crăciunul al sătulului, Paştele al fudulului“), cu referire la specificul comportamentului oamenilor şi al alimentaţiei.

Interesante, ca reflectare a preocupărilor, sunt însemnările din volumul de faţă privind ceea ce astăzi numim condiţii „meteo“ ieşite din comun, de tipul: „şi iarna au fost uşoară şi toamna au fost tot ploi până la Crăciun“, o descriere din 1785 ce s-ar părea că ne evocă situaţia de anul acesta. Să vedem şi dacă, mai apoi, se va potrivi, măcar parţial, cu iarna dintre anii 1794-1795: „s-au făcut zăduf mare în ziua Sfântului Andrei până la Sfântul Neculae. Şi apoi a început a ninge un omăt ca de o palmă de mare şi a fost un viscol după Crăciun şi altul înaintea Marelui Vasile“.

Şi, acum, iată referirea la sărbătoarea Crăciunului pentru a marca un moment important din viaţa unui preot. Pe un Penticostar (1753), aflat la biserica „Sf. Neculai“ Domnesc din iaşi, găsim următoarea însemnare, făcută chiar în anul apariţiei cărţii: „Să se ştie... că eu, ierei Moisă: m-am diaconit la Crăciun, şi la Florii m-am preoţit“.

În sfârşit, să ne amintim că, la început, Crăciun (şi Crăciuna) au fost prenume, fiind atribuite copiilor care se năşteau în ziua de 25 decembrie sau în preajma acesteia, într-o lungă perioadă de timp datând de la creştinarea dacoromânilor şi până prin secolul al XVIII-lea, când numele de botez a început să fie atribuit, în mod curent, după nume propriu-zise de sfinţi din calendar de la sfârşitul lui decembrie şi prima parte a lui ianuarie. Iată însă o interesantă atestare pentru valoarea de prenume: prima denumire a oraşului Piatra-Neamţ a fost „Piatra lui Crăciun“; informaţia se găseşte într-un document din 1446: domnitorul îi dă unui logofăt, „pan Mihail“, satul Vânători, aflat „pe Bistriţa, … mai jos de Piatra lui Crăciun“.

Numele Crăciun ocupă un loc important în onomasticonul românesc, astăzi ca nume de familie: Crăciunescu, Crăciunaş, Crăciuneanu, Crăciunică, Crăciunel şi altele, mărturii ale importanţei acestei sărbători în viaţa creştinilor.

La apariţia editorială anunţată la început, îi îndemnăm pe cititori să cerceteze şi acest frumos volum, pentru a cunoaşte pagini din istoria cărţii româneşti şi pentru a se împărtăşi, peste timp, de preocupările şi trăirile înaintaşilor.