De la „moartea“ lui Dumnezeu la religia postmodernă (II)

Deşi preocupările teologiei contemporane nu se mai axează pe ceea ce s-a numit moartea lui Dumnezeu, totuşi această mişcare teologică radicală continuă să-şi regăsească ecourile în momentele de tranziţie şi de criză ale conştiinţei religioase occidentale, ca şi în teologia sau teologiile postmoderne. Lucrul acesta este confirmat limpede de doi dintre principalii teoreticieni ai teologiei postmoderne, care au sugerat fiecare existenţa unei legături directe între moartea lui Dumnezeu şi filosofiile deconstructiviste postmoderne. Este vorba de Carl Raschke şi Mark C. Taylor. Ultimul dintre ei sublinia, de pildă, că "deconstrucţia este "hermeneutica" morţii lui Dumnezeu" (M. C. Taylor, Erring: A Postmodern A/theology, University of Chicago Press, Chicago, 1984, p. 6). În plus, teologiile morţii lui Dumnezeu au ajuns să fie asociate cu un anume spirit al secularismului, care se infiltrează în aproape toate domeniile societăţii occidentale.

Fireşte, deja cu multă vreme înainte ca teologii să fie preocupaţi explicit de această teologie a morţii lui Dumnezeu, prin anii '60, mulţi filosofi, istorici, romancieri şi analişti ai culturii constataseră deja legătura strânsă dintre declinul profund al spiritului creştin occidental şi apariţia unei noi culturi, cu un pronunţat caracter secular (cf. H. McLeod, "Introduction", în: The Decline of Christendom in Western Europe, 1750-2000, ed. H. McLeod şi W. Ustorf, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, p. 2).

Dar nu numai teologia, ci chiar tradiţiile, practicile şi evlavia poporului au avut de suferit din cauza declinului creştinismului. Din acest motiv, unii analişti ai vieţii creştine occidentale din secolul al XX-lea, cum ar fi Dietrich Bonhoeffer, au început să vorbească despre un "creştinism fără religie" (D. Bonhoeffer, Letters and Papers from Prison, ed. E. Bethge, Macmillan, New York, 1972) sau "creştinism nonreligios" (G. Vattimo, "Spre un creştinism nonreligios", în: J. Caputo şi G. Vattimo, După moartea lui Dumnezeu, trad. rom, Curtea Veche, Bucureşti, 2008, pp. 43-67).

De altfel, Bonhoeffer a fost privit de mulţi ca fiind un precursor al teologilor morţii lui Dumnezeu, mai ales că, atunci când expunea această posibilitate a unui creştinism lipsit de religie, îşi trăia ultimele zile într-o închisoare, înaintea martiriului său datorat implicării într-un complot de asasinat împotriva lui Hitler.

Un alt precursor important a fost filosoful existenţialist creştin din secolul al XIX-lea, S. Kierkegaard. Deşi era un om sincer religios, Kierkegaard a fost un critic foarte aspru la adresa creştinătăţii şi Bisericii din perioada modernă, fiind adeptul noii credinţe creştine, anti-instituţionale şi individualizate, care venea în contradicţie cu orice relaţie dintre religie şi societate (vezi S. Kierkegaard, Attack Upon Christendom, Princeton University Press, Princeton, 1972).

Multă vreme, sociologii, filosofii şi teologii morţii lui Dumnezeu au crezut că, pe măsură ce lumea devine mai modernă, devine şi mai puţin religioasă. Şi totuşi, analizând situaţia actuală a teologiei, a filosofiei religiei şi practicii religioase contemporane, e cert că viitorul, aşa cum a fost el trasat de reprezentanţii secularismului, de teologii morţii lui Dumnezeu şi de filosofii deconstructivişti, precum Jacques Derrida, a lăsat cale liberă unei noi înţelegeri "post-seculare" a condiţiei postmoderne, în care revirimentul religiei pare mai decisiv decât colapsul creştinătăţii (vezi J. Miles, Religion is Making a Comeback/Belief to Follow, în: New York Times Magazine, Decembrie 7, 1997). Este la fel de adevărat, însă, că în postmodernism religia joacă un rol important la tot mai multă lume doar în viaţa privată.

Trecerea de la moartea lui Dumnezeu la credinţa sau credinţele postmoderne, de la secularism la postsecularism, reprezintă astăzi o temă de maximă importanţă pentru gândirea religioasă. Astfel, John Caputo, vorbind despre ceea ce el numeşte azi "moartea morţii lui Dumnezeu", ne arată, de fapt, "cum lumea seculară a devenit postseculară", echivalând modernitatea cu secularizarea şi postmodernitatea cu desecularizarea (J. Caputo, On Religion, Routledge, New York, 2001, p. 55).

Pe de altă parte, Gianni Vattimo (J. Caputo şi G. Vattimo, op. cit., p. 35) ne propune o altă lectură a postmodernismului, bazată pe o înţelegere diferită, mai pozitivă, a secularizării. Afirmând că religiozitatea adevărată s-ar baza pe secularizare, el se referă, în realitate, la fragmentarea modernă a autorităţii religioase, care are atât consecinţe pozitive, cât şi negative. Din punct de vedere pozitiv, secularizarea protejează, spune el, credinţa religioasă de orice constrângere şi-i ajută pe oamenii credincioşi să recunoască contingenţa şi istoricitatea propriilor credinţe religioase. Există însă, la fel de bine, şi reversul medaliei, constând în faptul că o religie scoasă de sub controlul instituţional, cum ar fi acela al Bisericii, devine pur şi simplu o altă marfă în lumea comunicării de masă, ca atâtea altele.