De la „Occident“ la „4, 3, 2“

▲ E preferabil ca lumea să se mire când un film românesc nu este nominalizat la un premiu ori premiat, nu atunci când primeşte un premiu sau altul! ▲

Profit de lectura excelentei cărţi a lui Marius Dobrin - „Povestea noastră cea de toate filmele româneşti“, Editura Aius, Craiova, 2007 - pentru a încerca să surprind ce s-a întâmplat în cinematografia noastră în ultimii aproximativ cinci ani, deci odată cu intrarea pe piaţă a celei mai noi şi mai spectaculoase generaţii de cineaşti români. Totul pare să fi început, într-adevăr cu „Occident“ (2002) de Cristian Mungiu, un film atât de „altfel“ faţă de cele cu care ne învăţase cinematografia românească încât l-am fi clasat ca pe o curiozitate, dacă nu ar fi fost urmat de cele care au urmat şi, în cele din urmă, probabil l-am fi uitat! Şi filmul lui Mungiu a mai avut un merit - ne-a adus aminte că, doar cu un an mai înainte apăruse „Marfa şi banii“ de Cristi Puiu, ceea ce avea să ne atragă atenţia că poate nu e o întâmplare - întâmplări izolate mai fuseseră, de la „Reconstituirea“ lui Pintilie la „Glissando“ de Daneliuc! -, ci că se naşte un fenomen. Din 2002 şi până în 2007, primul lungmetraj al lui Mungiu a fost urmat, într-o succesiune impresionată şi în crescendo, de o întreagă colecţie de filme ale tinerilor autori: „Filantropica“ (2002) de Nae Caranfil, „Maria“ (2003) de Peter Călin Netzer, „Italiencele“ (2004) de Napoleon Helmis, excelentul „Moartea domnului Lăzărescu“ (2005) de Cristi Puiu, pentru ca 2006 să marcheze explozia fenomenului: „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“ (Cătălin Mitulescu), „Hârtia va fi albastră“ (Radu Munteanu), „A fost sau n-a fost“ (Corneliu Porumboiu), „Legături primejdioase“ (Tudor Giurgiu), „Marele jaf comunist“ (Alexandru Solomon). Şi n-am spus nimic despre scurtmetrajele acestor tineri teribili, pe care le-am văzut/revăzut într-o remarcabilă selecţie, anul trecut, la Festivalul Filmului Românesc de la Londra, organizat de foarte activa în promovarea fenomenului Fundaţie „Raţiu“. Dar 2007 a fost şi anul în care tinerii regizori români, după ce deschisese pârtie Cristi Puiu, au început să se aboneze la premiile marilor festivaluri de film europene - Cannes, Veneţia, Berlin -, dar şi ale unor mai mici, dar la fel de serioase, cum ar fi de pildă cel de la Sarajevo. În 2007, cu „4, 3, 2“ avea să sosească şi „Palme dâOr“, premiu niciodată luat de vreun cineast român, de o bună primire şi multe premieri bucurându-se însă şi filmul postum al lui Cătălin Nemescu, „California Dream“. Tot anul trecut Alexandru Solomon a recidivat în documentarul-artistic de lung metraj, reconstituind „povestea Europei Libere“.

Desigur, deşi primit excelent în State de lumea filmului şi de presă, filmul lui Mungiu nu fost nominalizat la „Oscar“-ul pentru cel mai bun film străin! Dar tot răul spre bine! Această imensă eroare a avut un neaşteptat efect publicitar, ceea ce nu poate strică înaintea intrării filmului pe piaţa de film de peste Ocean. Presa a explodat, preşedintele juriului de la „Oscar“ a anunţat schimbarea regulamentului, iar marii comentatori au ajuns la concluzia că tânăra şcoală românească reabilitează acum „filmul european de artă“, cum titra „New York Times“ zilele trecute! Iar „4, 3, 2“ a trecut Oceanul înapoi, fiind nominalizat la „Cesar“-ul pentru cel mai bun film străin! Oricum, e preferabil ca lumea să se mire când un film românesc nu este nominalizat la un premiu ori premiat, nu atunci când primeşte un premiu sau altul! Şi e chiar interesant când comentatorii specializaţi polemizează pe tema cine e mai subtil, Cristi Puiu ori Cristian Mungiu! E, totuşi, o foarte importantă schimbare de perspectivă.

Important mi se pare că am început şi noi să ne gândim că suntem martorii unui fenomen cultural important - sălile de cinema au început să fie căutate şi la asemenea filme, osificatele mecanisme de finanţare ale CNC au început să mişte, iar la „Berlinala“ din februarie, România nu doar că va fi prezentă cu o întreagă delegaţie de regizori, actori, realizatori etc., dar, în premieră absolută, va avea şi un stand propriu. În ce mă priveşte, sunt convins că, aşa impresionante cum par deja, vom avea parte şi în viitor de plăcute surprize din partea acestei ti-nere generaţii de cineaşti în plină afirmare - este vorba, probabil, despre cel mai important fenomen cultural românesc petrecut de la al doilea război mondial încoace. Iar în încheiere, îi mulţumesc lui Marius Dobrin pentru foarte plăcuta lectură carte care mi-a prilejuit aceste gânduri pline de speranţă. Tonul său exuberant, dar competent, optimismul său, capacitatea lui de a trece „imaginile“ în „vorbe“ m-au stimulat fără îndoială!