De sărbători, cu un sfert de veac în urmă

Sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Teofaniei (Botezului Domnului) constituie pentru monahi, ca şi pentru toţi creştinii, popasuri importante în cursul anului bisericesc. Pregătirea pentru întâmpinarea acestor sărbători în mediul monahal este mai ales de natură spirituală, fiind precedată de nevoinţele duhovniceşti ale postului Crăciunului, un post al bucuriei şi cântărilor, care îi pregăteşte pe toţi fiii Bisericii să-L slăvească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care vine din ceruri să se facă om din negrăită iubire faţă de oameni.

Iernile de altădată

Crăciunul găsea, la sfârşitul anilor ’80 din mileniul al doilea, Mănăstirea Neamţ şi pădurile din preajmă înveşmântate în podoabă argintie care se menţinea până către sfârşitul Postului Păresimilor. Uneori, zăpada era atât de mare încât drumurile către schiturile Pocrov şi Icoana se blocau pentru câteva zile sau chiar pentru două-trei săptămâni.

Protosinghelul Vasian Iosub (†1988), vechi sihastru şi egumen al schitului Icoana scria în jurnalul său (pe care l-am descoperit cu mare satisfacţie) că vreo trei săptămâni nimeni n-a ajuns la Icoana, într-o iarnă grea, aşa cum erau iernile din vremea aceea...

Bătrânii călugări ai Lavrei veneau la slujbe prin zăpada până la brâu şi se întorceau în noapte, sprijiniţi pe baston, la sfârşitul privegherilor.

În ajunul Crăciunului, după săvârşirea Ceasurilor Împărăteşti şi a Sfintei Liturghii, întreg soborul mergea cu icoana la stăreţie. Se cânta troparul, condacul şi o ectenie la care răspundeau monahii. Stareţul mulţumea în câteva cuvinte şi oferea tuturor celor prezenţi vin fiert şi plăcinte cu bostan şi varză. Preotul de rând mergea apoi cu „ajunul“ la ceilalţi părinţi din mănăstire şi la familiile din satul aflat în vecinătatea Fabricii de cherestea din Mănăstirea Neamţ. La Crăciunul anului 1989 am fost invitaţi să binecuvântăm vila prezidenţială construită abuziv pe terenul mănăstirii, în care nu mai intrase vreodată picior de călugăr.

Ecoul slujbelor şi cântărilor de altădată

Odată cu lăsarea serii, la biserică începea privegherea. Eclesiarhul pregătea cele mai frumoase odăjdii şi obiecte de cult, candele, sfeşnice şi cădelniţe de argint din tezaurul mănăstirii. Vasele de cult şi Evanghelia făceau parte, de asemenea, dintr-o colecţie unicat păstrată de veacuri între zidurile istoricei chinovii. Stareţul îmbrăca un veşmânt brodat, vechi, care avea pe spate icoana Naşterii Domnului. În veşmântărie se mai păstrau câteva veşminte brodate cu icoana Învierii sau a Bunei Vestiri despre care se spunea că au fost lucrate de o călugăriţă din Văratec, scoborâtoare din familie domnească (dacă nu mă înşel schimonahia Safta Brâncoveanu).

Soborul de slujitori al mănăstirii avea părinţi numeroşi şi venerabili, aproape 30 de toţi, între care nume neuitate cum ar fi arhimandritul Claudiu Derevlean, vechi tipograf şi consilier, prietenul apropiat din tinereţe al Sfântului Ioan Iacob, sau părinţii Nifon, Ghenadie, Irineu, Ilarion, Isidor, Veniamin, Ilisei, Anania, Nicandru, Visarion, şi atâţia alţii. Un slujitor respectat era şi arhidiaconul Ioan Ivan, cu vocea lui inconfundabilă şi cu ţinuta impecabilă, ireproşabilă.

Atmosfera liturgică de la marile sărbători era continuatoare, la o scară mai mică, a Bizanţului ortodox despre care ştim câte ceva din scrierile părinţilor Bisericii. Bătrânii de altă dată, unii dintre ei adevărate „icoane smerite ale Sfintei Ortodoxii“, s-au dus către Domnul. Mai aud încă, ca nişte ecouri, slujbele şi cântările de altădată, cu frumuseţea lor inefabilă şi cu taina Împărăţiei Cerurilor pe care o cuprindeau.

Sărbătoarea Crăciunului şi zilele următoare erau trăite ca în familie. Comuniunea euharistică se completa la agapă, în cântarea colindelor şi în discuţii folositoare care cuprindeau numeroase date inedite. Regret mult faptul că n-am putut înregistra atunci cuvintele bătrânilor. Au dus cu ei dincolo prea multe lucruri pe care nu le mai cunoaşte nimeni. Numai părintele Claudiu a fost 60 de ani şi mai bine vieţuitor al Lavrei. În tinereţea lui s-au întâmplat foarte multe evenimente monahale, în vremea când mănăstirea avea peste 300 de călugări şi aproape tot atâţia fraţi.

Ziua diaconilor

În ziua Sfântului Arhidiacon Ştefan slujeau toţi diaconii şi cădeau câte patru, într-un adevărat regal liturgic. Ierodiaconul Petroniu Bulbucanu, fost director al Tipografiei mitropolitane de la Neamţ, îmi spunea că înainte de decretul 410/1959 la Mănăstirea Neamţ oficiau la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ştefan între 20 şi 30 de diaconi. Era „ziua“ lor, şi slujba avea un farmec aparte. Părintele profesor Ioan Ivan predica cu acest prilej şi încununa sărbătoarea cu parfumul cuvintelor înţelepte şi al vorbirii tihnite, tipic moldoveneşti.

Monahii tineri îşi îndreptau în acele zile paşii spre Vovidenia, Pocrov sau Icoana, uneori cu sania, la care se înhămau cai zdraveni, de munte. Lângă apa pâraielor întâlneai adeseori căprioare care veneau sfioase să se adape şi care se întorceau în „cete“ către sălaşurile lor din munţi. Prin pădurea desfrunzită se distingeau siluetele lor pline de graţie, iar prin omătul înalt se păstrau urmele unor animale sălbatice care populau pădurile din preajma mănăstirii. De mai multe ori, unii părinţi s-au întâlnit pe drumurile către Pocrov şi Icoana cu urşi care umblau în voie pe cărările muntelui.

Atmosfera de sărbătoare revenea în ziua Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei şi mai ales de Bobotează. După Liturghia praznicului se oficia slujba sfinţirii celei mari a apei în afara incintei, lângă aghiazmatar, unde se ridica o cruce de gheaţă, de mari dimensiuni şi o masă de gheaţă, pentru oficierea slujbei. Gheaţa era tăiată de meşteri pricepuţi din iazurile mănăstirii. În iernile geroase crucea respectivă rezista până la începutul lunii martie.

De Bobotează veneau mulţi credincioşi din satele din jur care duceau la casele lor aghiasma mare pe care o păstrau un an întreg, cu mare atenţie, lângă icoane.

În preajma sărbătorilor veneau la mănăstire mulţi copii şi oameni nevoiaşi. Părinţii îi miluiau după putere şi unii dintre ei serveau o masă caldă împreună cu soborul. Erau atunci câţiva părinţi care ajutau periodic elevi de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi studenţi de la facultăţile de teologie.

Nevoinţe sfinte, strădanii şi omeneşti neputinţe

Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou aduceau către Mănăstirea Neamţ numeroase scrisori şi felicitări pentru vieţuitorii Lavrei. Nu pot uita bucuria pe care o aveau călugării bătrâni când primeau semne de neuitare şi binecuvântare de la patriarhul ţării sau de la ierarhi şi slujitori ai Bisericii din ţară şi străinătate.

Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou îşi sporeau solemnitatea atunci când chiriarhul locului sau diferiţi episcopi vizitau mănăstirea. În anii dinainte de 1989 patriarhul Teoctist poposea la Neamţ câteva zile, de unde făcea vizite canonice la mănăstirile şi schiturile din zonă. De asemenea, îmi amintesc de frumoasele slujbe pe care le săvârşea episcopul Gherasim Cucoşel atât în mănăstire cât şi la schiturile din jur. Dintre toţi călugării de altădată ai Neamţului, patriarhul Teoctist şi vlădica Gherasim păstrau în mod deosebit legătura cu părinţii din obşte, împuţinaţi de acum de anii mulţi pe care-i purtau în spate, de încercări şi umilinţe.

Mănăstirea mai primea de sărbători vizita unor oameni importanţi, scriitori şi persoane cu anumite responsabilităţi publice, care se considerau prieteni ai locului. Unii dintre ei, nu prea mulţi la număr, făceau câte o faptă bună pentru mănăstire, mai ales în vremurile grele prin care a trecut Biserica înainte de anul 1989.

În preajma sărbătorilor de Crăciun, ca şi la Paşti, în mănăstire veneau mulţi preoţi şi credincioşi la spovedit. Numai la unul dintre duhovnici se spovedeau aproape 150 de preoţi de mir pe lângă o parte din monahii obştii.

În fine, mănăstirea căpăta în acele zile o statură duhovnicească aparte prin rugăciunile multe pe care le înălţau călugării râvnitori. Ştiu că unii dintre ei se odihneau doar câteva ore seara, iar la miezul nopţii se deşteptau pentru rugăciune, care dura până dimineaţa. În timpul Liturghiei, datorită privegherii din noaptea trecută, un monah bătrân aţipea uneori sub greutatea oboselii.

Se întâlneau atunci nevoinţe sfinte, strădanii, ca şi omeneşti neputinţe, ca la toţi oamenii de altfel.

Sărbătorile de Crăciun, Anul Nou civil şi Bobotează aveau frumuseţea lor şi rămân frumoase aduceri aminte în drumul nostru prin marea cea învolburată a acestei vieţi.