Dela alţii pentru noi: Lumea tânărului Vasile Alecsandri

Încă în deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, întors din apusul Europei cu ideile novatoare care bântuiau lumea, V. Alecsandri este preocupat de starea de înapoiere a Principatelor române, de fauna care le popula, de modalităţile de îmbunătăţire a situaţiei. După cum scrie şi într-o misivă adresată unui prieten:

„Societatea noastră este împestriţată cu felurite tipuri comice, şi defectele ei, viciile ei chiar, formează un grup destul de mărişor: astfel sunt dascălii greci, care năucesc pe bieţii şcolari români şi îi supun la tot soiul de pedepse corporale ce nimicesc în ei simţul demnităţii; ciocoiul de starea întâi, ornat cu decoraţii ruseşti, turceşti şi nemţeşti, pe care le-a câştigat pentru servicii făcute străinilor în paguba ţării; ciocoiul de starea a doua, care aspiră zi şi noapte a se agăţa de protipendadă; ciocoiul de starea a treia, lipitoare ce suge sângele stăpânului care-l creşte la sân; impiegaţii guvernului, autorizaţi a-şi face averi prin orice chip, în timp de trei ani cât sunt rânduiţi în slujbe; jidovii cămătari, care au misia de a calici pe boieri, de a corupe pe ţărani şi de a escamota întreaga ţară română; cuconaşii mândri dar fricoşi, obraznici, cheltuitori, care devin prada zarafilor; damele care nu mai pot suferi Moldova de când au făcut un voiaj în întru; mamele care vin în carnaval ca să vâneze gineri în capitală; părinţii care consideră fetele ca nişte pietre în casă; ruginile ce se tem de opinia publică ca de iazmă apocaliptică; neghiobii, şireţii, tâlharii de pe toate treptele sociale; prejudecăţile absurde, pretenţiile ridicole, în fine, caracterul nedeterminat al unei societăţi semi-orientale în care încep a pătrunde ideile şi moravurile occidentale. Iată o comoară adevărată pentru un autor dramatic!“.

Iar mai departe, pentru a ne preciza un termen, găsim radiografierea unei situaţii de care nu este străină nici societatea românească de astăzi (ca, de altfel, şi în paragraful de mai sus, făcând actualizările de rigoare):

„De vreo câţiva ani boierii şi cucoanele încep a simţi dorinţa de a trece peste hotar, sau, după cum se zice, a merge înuntru. Ei se duc de se delectează în plăcerile Vienei şi chiar ale Parisului, admirând minunile civilizaţiei şi înavuţind astfel fondul lor de idei şi de cunoştinţe.

Această tendinţă de a vedea lumea o găsesc foarte nimerită, căci îmi pare de natură a ne îndepărta de trândăvia orientală şi a ne pune în contact cu viaţa activă şi inteligentă a popoarelor occidentale; însă! o mare parte din acei care au avut ocazie de a face o comparare între progresul Germaniei şi al Franţei şi între starea de înapoiere a Moldovei, în loc să puie umărul ca să urnească ţara din hăugaş, găsesc mai comod a critica orbeşte şi a dispreţui prosteşte pământul lor strămoşesc cu tot ce are bun sau rău. Şi fiindcă asemenea manie ridicolă e considerată de bon ton şi e practicată de cei mari, ea află mulţi aderenţi în cei neumblaţi prin ţări străine şi un număr considerabil de momiţi în public.

Ce poate să rezulte din această hulă nedreaptă şi exagerată? Stingerea simţirii de patriotism! Indiferenţă fatală pentru soarta viitorului nostru!“.

Iar mai târziu, la 1867, concluzionează, într-o scrisoare publicată de Iacob Negruzzi în „Convorbiri literare“:

„S-a observat cu multă justeţe că societatea română este una din cele mai setoase de schimbări, fie bune, fie rele. Reformele care se introduc în alte părţi ale lumii cu greutate şi cumpănire, găsesc calea deschisă în ţara noastră şi năvălesc fără împiedicare. Legile se înnoiesc pe tot anul, datinile vechi sunt părăsite cu o nepăsare întristătoare, iar în locu-le prind rădăcină obiceiurile străine ca în pământul lor şi dau o fizionomie străină atât oraşelor cât şi orăşenilor. Cine astăzi recunoaşte societatea română de acum douăzeci de ani? În prezenţa unei asemenea prefaceri ce se realizează atât de grabnic, am socotit că nu ar fi poate o lucrare greşită de a compune pentru curiozitatea urmaşilor noştri o galerie de tipuri contemporane, iar spre a da acestor figuri o expresie mai vederată am adoptat pentru ele forma dramatică şi le-am prezentat publicului amator de teatru sub denumirea de Cânticele comice“.