Delicatețea sfinților, semne ale lucrării Duhului

Arhimandritul Sofian Boghiu rămâne în amintirea Bisericii Ortodoxe Române nu doar ca un mare duhovnic, povățuitor și pictor de biserici, ci și ca un meșter al scrisului ales. Pe lângă harul culorilor, primit în chip vădit de la Dumnezeu, fusese binecuvântat și cu darul caligrafiei, asemenea Cuviosului Petroniu Tănase, starețul Schitului românesc Prodromu din Athos. Amândoi ar fi putut alcătui manuscrise de rară frumuse­țe, vrednice să stea alături de celebrele codice ale vechilor mănăstiri. Dacă Părintele Petroniu se distingea printr-o scriere sobră și matematică, Părintele Sofian dăruia rândurilor gingășia pictorului, trans­­punând armonia culorii și a formei în litere.

Această calitate se descoperă limpede într-o vedere trimisă în 1972 din Liban către protosinghelul Veniamin Acojocăriței, pe atunci slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iași.

Documentul are o valoare aparte, fiind o mărturie neprețuită despre lucrarea sa peste hotare, dar și despre soborul clericilor ieșeni în timpul păstoririi Mitropolitului Iustin Moisescu.

Părintele Sofian consemna că pe țărmurile Mediteranei primăvara se așezase cu mult înainte ca să-și facă simțită prezența în România. Se afla acolo la pictarea unei biserici împreună cu Mihai Moroșan, pe care îl numea cu drag prieten „și bun pictor”. Cei doi lucraseră și în alte șantiere, înfrumusețând lăca­șuri de cult ce poartă amprenta lor inconfundabilă. Părintele Sofian își exprima dorința de a mai rămâne în Liban, având încuviințarea venită din țară. Dincolo de aceste detalii, vederea dezvăluie gingășia sufletească a expeditorului, care, departe fiind, nu uita să trimită urări și binecuvântări fraților săi.

Prin intermediul părintelui Veniamin Acojocăriței, arhimandritul Sofian Boghiu transmitea salutări clericilor de la Catedrala Mitropolitană, conturând imaginea unui sobor doritor de râvnă și lucrare duhovnicească.

Îi amintea pe arhimandritul Efrem Chișcariu și pe arhidiaconul Partenie Apetrei, numiți de el „Mari Dascăli”, pe arhimandritul Adrian Hrițcu, atunci eclesiarh și viitor episcop-vicar, pe protosinghelul Laurențiu Movileanu, pictor începător și apropiat Părintelui Sofian, care îl sprijinise la pictarea bisericii din Pipirig, satul Patriarhului Nicodim, pe părintele Ghedeon, prețuit pentru râvna lui, și pe un alt Sofian, „tizul” arhimandritului, mutat ulterior în zona Bu­cu­reștilor. Pe toți părinții din soborul catedralei, Cuviosul Petroniu Tănase îi numea „slujitori neîn­trecuți”, lumini ale Bisericii.

În discreția monahismului moldav, pe lângă rugăciune și slujire, au înflorit și darurile artei, iar unul dintre acești slujitori a fost protosinghelul Veniamin Acojocăriței, destinatarul rândurilor pline de prietenie.

Peste cinci decenii a viețuit la mănăstire, în obștile monahale de la Zosin, Agafton, Catedrala Mitropolitană din Iași și, în ultimii ani, la Neamț. Aproape treizeci de ani și-a statornicit slujirea la Catedrala din Iași, unde era cunoscut ca un duhovnic exigent, dar binefăcător, mai ales la racla Sfintei Parascheva, unde credincioșii simțeau fermitatea lui părintească. În chilia sa, lângă Psaltire și Ceaslov, se afla mereu un șevalet. Picta icoane și epitafe, realiza portrete și felurite pânze. În 1979, portretul tatălui său, „un țăran autentic din Copălăul Boto­șanilor”, a fost încununat cu medalia de argint la un festival de artă de la Iași.

Încă din seminar scria versuri, colegii amintindu-și poezia „Școlar bătrân”, rostită de el la absolvirea studiilor. Mai târziu, a compus poeme despre sfinți și monahi, iar la înmormântarea unora scria stihuri de suflet. Rodul cel mai pre­țios al ostenelii sale rămân manuscrisele: Imnul Acatist al Maicii Domnului și Psaltirea Prorocului David, versificată și miniată. Cu ornamentații inspirate de vechile codice, acestea se pot așeza într-o anumită lumină alături de lucrările lui Anastasie Crimca sau de cele ale altor apreciați miniaturiști moldoveni.

În ultimii ani s-a retras la Mănăstirea Neamț, unde a continuat să creeze și să slujească, mutându-se la Domnul în decembrie 1988. Pentru cei ce l-au cunoscut, rămâne amintirea unui monah pictor, poet și miniaturist, un „artist smerit, aproape necunoscut, la cumpăna dintre milenii”.

Un alt chip evocat de Sfântul Sofian Boghiu era arhimandritul Nectarie Bostan. Născut la 2 februarie 1914, în Mitoc-Șipote, Iași, într-o familie de țărani, a intrat de mic în viața monahală. La Schitul Mănăs­tioara din Preutești (Fălticeni) a primit chipul îngeresc în 1939. A urmat Seminarul monahal de la Neamț și apoi Facultatea de Teologie din București, unde și-a susținut licența sub îndrumarea Sfântului Dumitru Stăniloae. A viețuit mai întâi la Mănăstirea Cetățuia, apoi, din 1958, la Catedrala Mitropolitană din Iași, unde a slujit 36 de ani. Era înzestrat cu daruri felurite, fiind deopotrivă psalt, duhovnic, cinstit de credin­cioși și frați. Cânta la strana stângă, alături de prietenul său Partenie Apetrei, care psalmodia la strana dreaptă. Avea o voce viguroasă și bine așezată, interpreta curat și cu duh, chiar și la aproape 80 de ani. Învățase cântările din vechi cărți chirilice, păstrând tra­diția stranei moldave. Pe lângă cântare, a fost și zugrav de biserici. A lu­crat cu arhi­mandritul Sofian și alți maeștri, pictând lăcașuri și icoane, iar în chilia sa lucra epitafe pentru parohii sărace. Din osteneala proprie și cu sprijinul fiilor duhov­ni­cești, a ridicat în satul natal o bi­se­ricuță în amintirea părin­ților, sfin­țită în 1988. S-a mutat la Domnul în 1993, fiind așezat în ctitoria de la Mitoc-Șipote. Chipul senin, blân­dețea și bunătatea sa rămân în memoria celor care l-au cunoscut.

Dincolo de detaliile despre pictura din Liban și soborul Mitropoliei, vederea Părintelui Sofian este o mărturie despre prietenie și legăturile duhovnicești ce au rezistat timpului și distanțelor. Între Sofian Boghiu, Veniamin Acojocăriței și Nectarie Bostan se conturează un triptic al artei și slujirii, în care pictura, cântarea și scrisul devin expresii ale aceleiași iubiri pentru Hristos. Astfel de documente întăresc cuvântul Părintelui Petroniu despre o gene­ra­ție, alcătuită din „slujitori neîn­tre­cuți”, lumini ale Bisericii, care și-au lăsat amprenta nu doar asupra comu­nităților, ci și a inimilor celor ce i-au cunoscut.