Dependent de dragoste

Stau pe pragul noului an și mă întreb: Cine am fost în anul ce tocmai a trecut?

Eu, de cele mai multe ori, eu! Dar am fost, câteodată, și alții, nu atât de mulți pe cât aș fi vrut. Obișnuiesc, de când mă știu, să-i aleg dintre oamenii din preajmă pe cei foarte singuri și să vreau să fiu ei! Ca să pot ajunge în inima singurătății lor. În inima cealaltă, care le bate în piept, pare greu, chiar foarte greu de ajuns. Și acesta e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult. Oare la ce se gândește o astfel de inimă? Tânjește după gândurile ei vreo altă inimă de pe lume?

Există în apropierea casei în care locuiesc un mare bulevard, iar de-a lungul lui, un parc. Ori de câte ori trec pe aici, văd un bătrân stând pe o bancă, cu câteva pungi de plastic burdușite cu tot felul de nimicuri la picioarele sale. Se pregătea vechiul an să plece și el era tot acolo. M-am oprit să-l întreb dacă are nevoie de ceva.

 Nu poți să-mi dai dumneata ce mi-ar trebui mie, mi-a răspuns.

Măcar spune-mi cine ești? am insistat eu.

Nimeni, a privit el în gol. Vrei să-ți arăt buletinul ca să mă crezi?

Chiar în timp ce porneam spre casă, am început să fiu omul singur de care abia mă despărțisem. Așa am întâmpinat noul an, fiind el, și încercând să înțeleg ce-mi lipsea ca să mă cheme, totuși, altfel decât mă chema.

Era în legătură cu dragostea, cu faptul că nu se gândea nici o altă inimă la inima mea. Nu venea de nicăieri vreun strop de iubire spre mine. Mă scoseseră toți ceilalți oameni din gândurile lor. D-asta și devenisem nimeni. Iar unui nimeni nu-i mai trebuie înăuntrul singurătății lui nimic. Încape în câteva pungi de plastic toată agoniseala sa. Și-n pungile de sub ochi intră toată goliciunea lumii din jur.

Mi-a fost frică să nu mă prindă ziua așa, aducându-mi aminte în zori că sunt un om dependent de dragoste. Și anul trecut am depins de ea. Așa cum am depins de lumina soarelui, de înflorirea pomilor, de cântecul cucului, de întoarcerea berzelor la cuiburi, de verdele ierbii, de picăturile de ploaie, de albul zăpezii, de cuvintele prin care îmi trimit dragostea spre lume, de cărțile ce aduc dragostea lumii spre mine, de amintirea mamei, de cenușa fulgerelor, de frigul iernii și de arșița gândului îndreptat zilnic spre Dumnezeu.

Pot spune că nu s-a întâmplat niciodată invers. Adică n-a depins nici unul dintre toate aceste lucruri de mine. Spre deosebire de singurătatea bătrânului pe care l-au uitat toți. Doamne, câte astfel de singurătăți în vecinătatea noastră! Și toate depind, într-un fel sau altul, de noi. De stropul acela de iubire pe care nu-l trimitem spre cei ce își trăiesc moartea de vii, și asta din cauza faptului că sunt părăsiți de toți!