Despre adaptare

Una dintre calitățile uma­ne cele mai utile este puterea de adaptare. O avem cu toții, dar în măsuri diferite. Este foarte folositoare întrucât, cu puține excepții, viața noastră, ca și lumea din jur, se schimbă frecvent, uneori de-a dreptul brutal, și ne pune în situații diverse și nu rareori dramatice.

Vorbim în primul rând despre adaptările fizice. Anii 1980, în România, ne-au silit, între altele, să ne adaptăm la frig. Iarna erau doar câteva grade peste zero în halele industriale și în birouri, 12-16 grade în case și, între ele, zeci de minute de așteptat în frig un autobuz, cu șansa de a călători agățat pe scară, ușile permanent deschise aducând oricum frigul și în interior, plus orele petrecute la cozi unde „se dădea” ceva. Dacă apucai.

Ne-am adaptat, ce era să facem? O glumă amară a vremii spunea că, întrebat de un jurnalist străin, Ceaușescu zicea dând din mână: „În România, nimeni n-a murit de frig!”, după care, chestionat referitor la criza de alimente, răspundea la fel de ritos: „În România, nimeni n-a murit de foame!”, drept care în final ziaristul îl întreba; „Cu arsenic ați încercat?”

Rămânând în zona fizică, o altă adaptare bună la casa omului e aceea la efort. O vorbă românească spune, oarecum consolator: „Nu-i da omului cât poate duce!”, și cu siguranță că așa este: confruntați cu provocări extreme, descoperim că suntem capabili de eforturi care nici nu ne-ar fi dat prin minte.

Dar această zicală are și un sens mai larg, figurativ. În toată perioada comunistă, am fost nevoiți să ne adaptăm la frică. Sigur, o soluție era să nu faci și să nu spui nimic care ți-ar putea atrage represalii din partea „organelor de partid și de stat” - dar cât poți să taci!? Un an, un deceniu, o viață de om?

Nu tăceam. Cu orice risc. Puțini dintre noi au avut curajul să iasă în stradă protestând față de călcarea în picioare a drepturilor omului, dar bancuri spuneam toți și, în familie ori între prietenii de încredere, ziceam tot ce aveam de zis. Descoperind mai târziu - sau poate niciodată - cine era cu adevărat de încredere...

Un caz aparte de adaptare era cel al scriitorilor, inclusiv dramaturgii, care reușeau să strecoare câteva „șopârle”. Noi citeam cu satisfacție, respectiv aplaudam furtunos, și sistemul mergea înainte, închizând ochii la aceste revolte-n genunchi, pe ideea că, „în definitiv, câți citesc sau merg la teatru?”

Astăzi, lucrurile arată cu totul altfel, dar asta nu înseamnă că puterea de adaptare e mai puțin importantă. Poate chiar din contră. Căci, iată, trebuie să ne adaptăm cum putem la schimbările climatice, pandemii, un război la graniță, amenințări severe privind viitorul imediat al țării și iminenta nouă ordine mondială în care cei mari par să-și dea mâna, încă o dată, peste capul nostru.

Asta la nivel planetar, căci mai există, vai!, și alte niveluri: cumva, trebuie să ne adaptăm la dușmăniile dintre prieteni pe motive politice, la haosul din politică, la inflația galopantă, la explozia prețurilor, inclusiv cele ale utilităților de bază. Încât n-ar fi exclus să ajungem să ne dorim să nu prea mai avem căldură și lumină, ca înainte, ca să nu trebuiască să le plătim.

Triste adaptări. Și atunci, și acum.