Valiza de lemn - o carte plină de înțelesuri profunde

Când am primit invitația de a participa la lansarea volumului de poezie Valiza de lemn al lui Alexandru Ovidiu Vintilă, gândul m‑a purtat, aproape involuntar, spre lumea copilăriei mele. În acele vremuri, cele mai trainice și mai prețuite valize erau confecționate din lemn, unele dintre ele având armături metalice. Astfel de valize erau folosite în special de tinerii care plecau în armată, dar și de cei care doreau să păstreze în ele obiecte de suflet, chiar și obiecte de artă.

Când am susținut examenul de admitere la seminarul de la Mănăstirea Neamț, între numărul impresionant de candidați am zărit câțiva care purtau cu ei asemenea valize de lemn pe durata desfășurării probelor. Aceștia proveneau din familii de oameni gospodari, iar confecționarea unor astfel de obiecte putea fi încredințată doar unui meșter priceput. Fiind creații manuale, tâmplarii iscusiți le dădeau o formă plăcută ochiului, dar aveau în minte mai ales utilitatea lor viitoare, nu un aspect menit să stârnească întrebări.

Valiza de lemn rămâne, așadar, în memoria mea ca un simbol al drumurilor mari, al pragurilor importante din viață, dar și al lucrurilor prețioase pe care le purtăm cu noi - fie ele obiecte, fie amintiri, fie cuvinte. Poate de aceea titlul volumului lui Alexandru Ovidiu Vintilă mi‑a trezit dintr‑odată aceste ecouri din trecut, intuind că și cartea sa poartă în ea ceva trainic, ceva ce merită păstrat.

Cu aceste evocări în minte am pornit către Târgul de Carte Gaudeamus din decembrie 2025, la București, dorind să răsfoiesc câteva noi apariții editoriale prezentate de marile personalități culturale ale țării și să mă bucur de acest periplu. M‑am simțit binecuvântat să reîntâlnesc persoane apropiate, oameni înzestrați cu darul condeiului și chiar să iau parte la câteva lansări.

M‑a bucurat în mod deosebit revederea cu domnul Alexandru Ovidiu Vintilă, pe care îl mai întâlnisem cu ceva timp în urmă la Mănăstirea Voroneț. Originar dintr‑un ținut atât de frumos precum cel al Sucevei, poetul și eseistul Alexandru Ovidiu Vintilă este doctor în istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni. De asemenea, este redactor‑șef al revistei Bucovina Literară și face parte din colectivele editoriale ale unor publicații de prestigiu.

Numeroase volume poartă semnătura sa, iar aproape toate s‑au bucurat de distincții literare remarcabile. Amintesc doar câteva dintre ele, cu sentimentul unei necesare recunoașteri:

• Caricatura decretă, apărută la Cartea Românească în 2004, lucrare premiată de Editura Cartea Românească la Festivalul‑concurs de poezie „Porni luceafărul” cu Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni și nominalizată la Premiul de debut în poezie al filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România.
• Miezonoptice și tradiția rupturii, Editura Timpul, 2008, distinsă cu Premiul Fundației Culturale a Bucovinei.
• Cartea lui Koch, Editura Brumar, Timișoara, 2009, laureată cu Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni - secțiunea Poezie (2010).
• Viața preschimbată, Timpul - Iași, 2011, câștigătoare a Premiului pentru poezie „Octavian Goga” la Cluj‑Napoca, dar și a Premiului Editurii Dagan din Paris (2011).
• Demersul dialogic. Semne ale unei experiențe a înțelegerii, premiată în 2012 de Societatea Scriitorilor Bucovineni - secțiunea Publicistică.
• Poetici ale sinelui, laureată cu Premiul pentru eseu, istorie și critică literară al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași (2018).
• Transparența unui popor de foci, distinsă cu Premiul „Nicolae Labiș” al Uniunii Scriitorilor din România - filiala Iași și cu Premiul pentru poezie al revistei „ATENEU”, ambele în 2020.
• Insectele Imperiului, laureată cu Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (2022).

Ar mai fi și alte titluri, însă m‑am oprit la acestea, care conturează o operă matură și mereu înnoită.

Privind acest parcurs literar, se observă o consecvență remarcabilă: de la debutul din 2004 și până la volumul de față, Alexandru Ovidiu Vintilă a cultivat o voce poetică distinctă, recunoscută constant de breasla scriitoricească prin premii.

Îmi exprim cu sinceritate bucuria că domnul Alexandru Ovidiu Vintilă are printre colaboratori, în cadrul Societății Scriitorilor Bucovineni, oameni apropiați de Biserică, scriitori cu suflet luminos și viețuire eclesială, alături de care cultivă un climat spiritual și cultural profund. Prezența sa la evenimentele liturgice și culturale din vechile mănăstiri bucovinene aduce, fără îndoială, o rază de încredere și speranță.

Pentru iubitorii de poezie, eseu, publicistică și pentru cei care prețuiesc scrisul frumos, opera sa este o binecuvântare. Chiar și aceia care poate nu pătrund pe deplin reflecțiile autorului, uneori dense și adânci, găsesc în versurile lui un izvor de sensuri. Poate că ar fi de folos ca unele poeme să fie însoțite de o discretă notă explicativă, prin care autorul să împărtășească, cu generozitate, câteva fire sau fragmente din mesajul pe care îl transmite prin aceste texte menite să provoace, să lumineze și să dăinuie.

Fiind, așadar, dornic să pătrund sensurile și mesajele anumitor texte ale domniei-sale, am simțit nevoia să mă apropii și de cititorii fideli ai autorului, cei care, înțelegând dincolo de cuvintele pe care noi de multe ori le parcurgem în grabă, știu să găsească ecouri ascunse de frumusețe, adesea trecute cu vederea de cei neinițiați. În lumina acestor îndrumări, glasurile criticilor literari vin ca niște lămpi discrete, lăsând să se întrevadă ceea ce se află dincolo de suprafața aparent simplă a poeziei lui Alexandru Ovidiu Vintilă.

Astfel, Gheorghe Grigurcu explică modul în care „creația poetică a lui Alexandru Ovidiu Vintilă e străină atât de abundența plasticizării, cât și de excesul speculativ într‑o consecventă tactică economică. Aparenta simplitate la care recurge nu reprezintă decât o tendință de reconfigurare a realului, o transmutare a sa, nu odată surprinzătoare, caracteristică discursului în cauză”. Dacă ar fi să‑l raportăm pe originalul Alexandru Ovidiu Vintilă la un mare înaintaș cu care împărtășește o tainică înrudire, acela ar fi Bacovia, printr‑o operație similară a unei logici afective atinse de absurd, sub astrul etern al solitudinii.

De asemenea, Ana Mizumski ne dezvăluie că, „citind acest recent volum de poezie al lui Alexandru Ovidiu Vintilă, am avut senzația că asist la un alt fel de facere a lumii, datorită modului în care construiește un întreg univers, plecând de la un detaliu, o imagine, un sunet, în jurul căruia își desfășoară faldurile de catifea ale poemelor. Cred că alunecarea neliniștită a catifelei și jocurile ei în apă definesc cel mai bine senzorialitatea acestui volum. «Valiza de lemn» este, înainte de toate, o carte a prietenilor, scrisă cu delicatețe, sub semnul generozității poeziei”.

Și Vasile Baghiu se alătură acestui cor de aprecieri, afirmând că „Alexandru Ovidiu Vintilă este, cu adevărat, un poet al contemplației, dar în egală măsură și al autoironiei, cu un simț acut și exersat pentru misterios, abstract și bizar”.

Această triadă de considerații critice - economia expresiei la Grigurcu, senzorialitatea la Mizumski, misteriosul și bizarul la Baghiu - își găsește ecou în versurile volumului de față. Să luăm, de pildă, poemul „Și nu ne mai ajunge aerul. Mai multă lumină”, unde poetul scrie: „Sunt unii care își imaginează că pot răsturna cerul/ și nu ezită”. Aici apare acea transmutare surprinzătoare a realului despre care vorbea Grigurcu, acea alăturare de concret și absolut care te oprește în loc. Iar finalul aceluiași poem - „fără rost am obosit noi toți am obosit privind/ în pământ” - confirmă observația lui Baghiu despre simțul pentru abstract și bizar, întrucât oboseala devine aici o stare metafizică ființială, mai gravă decât epuizarea trupului.

În aceeași notă, poemul „1000 de zile de război cu mine însumi” aduce în prim‑plan o luciditate dureroasă, aproape profetică: „Nebunia împinge nebunia până dincolo de/ nebunie/ anxietatea ți se oferă la pachet cu moartea”. Sunt versuri care nu seduc prin ornament, ci prin adevărul lor gol, prin economia cuvintelor care lovesc precis, fără a se risipi în explicații.

Pornind de la aceste mărturisiri critice, redăm câteva dintre versurile lui Alexandru Ovidiu Vintilă din volumul menționat, în special poemul „Tatăl tatălui meu”, pe care îl înțelegem ca fiind dedicat bunicului său.

Textul curge astfel:

„Tatăl tatălui meu

Semna desenând cu migală, literă după literă, ca toți interbelicii cu școală temeinică. Și încă mult mai mult.

Tatăl tatălui meu cultiva frumusețea pentru ceilalți, cele mai nobile sentimente și bucuria.

A urcat cele mai înalte forme de relief.

A rostit propoziții precise, a știut întotdeauna ce să facă.

Îmi închipui cât era de identic și exigent.”

Aceste versuri conturează portretul moral al bunicului: un om format în tiparul interbelic, cu acea rigoare și eleganță specifice unei generații educate în școli temeinice. „A urcat cele mai înalte forme de relief” poate fi citit atât literal - ca om al munților bucovineni -, cât și metaforic, ca unul care a atins înălțimi morale și spirituale remarcabile. Exigența și identitatea cu sine însuși completează imaginea unui caracter integru.

„Cum își măsura pașii de bursier al mitropolitului Visarion Puiu la Cernăuți.

Prin parcul Dominic, unde soarele răsare noaptea, cu siguranță și tatăl tatălui meu a trăit întâmplări.

Era tânăr student, privea cu binoclul spre orașul îngropat în ceață.

Se regăsea inexplicabil în pântecul unui pește.

Inconștient, a survolat mări și oceane într‑o veșnică eternă reîntoarcere.

O lume a dispărut și au apărut infinit mai multe”.

Versurile capătă aici o dimensiune biblică și mitică. „Pântecul unui pește” trimite la viața profetului Iona, la ideea de refugiu, de întuneric și prefacere, de moarte și renaștere. „Veșnica eternă reîntoarcere” este un ecou nietzschean sau poate din literatura lui Mircea Eliade, dar poate fi citită și ca o meditație asupra destinului, asupra ciclurilor vieții care se repetă din generație în generație. Lumile care dispar și apar sunt marile răsturnări ale istoriei pe care le‑a traversat bunicul poetului.

„Era îmbrăcat într‑o tunică elegantă, avea o floare albă în piept și deasupra capului său tuns impecabil plutea numărul 19.

În toamna aceea se prefigurau pe cer suprematiste pătrate magice, altcândva ascunse.

S‑au suspendat în vid mari vase de aramă cu șerpi, o acalmie vertiginoasă și nici o pală de vânt”.

Imaginea devine suprarealistă, aproape onirică: tunica elegantă, floarea albă, numărul 19 plutind deasupra capului sunt elemente care par desprinse dintr‑un tablou al avangardei. „Suprematistele pătrate magice” fac trimitere directă la Kazimir Malevici și la mișcarea artistică a începutului de secol XX, sugerând că bunicul a trăit într‑o epocă de efervescență culturală, în care arta căuta noi forme de expresie. Acalmia vertiginoasă și vasele de aramă cu șerpi creează o atmosferă de suspans, de așteptare încordată.

„La Târnăveni, la Târnăveni s‑a tras cu pistoale cu apă în aer.

Aerul dezinformării ne‑a dereglat decisiv.

Acolo tatăl tatălui meu n‑a murit, încă e viu.

A câștigat toate bătăliile, a iertat și a fost iertat”.

Finalul coboară brusc din mit în istorie, iar repetarea „La Târnăveni, la Târnăveni” sună ca un refren dureros, ca o rană care nu s‑a închis. Pistoalele cu apă - imagine aparent ludică - pot fi citite ca o ironie amară la adresa violenței absurde sau a propagandei care înlocuiește realitatea cu simulacrul. „Aerul dezinformării” este o sintagmă de o actualitate tulburătoare, care leagă trecutul de prezent. Și totuși, poetul refuză moartea bunicului: „încă e viu”. Memoria devine spațiu al învierii, iar versul final - „A câștigat toate bătăliile, a iertat și a fost iertat” - răsună ca o absolvire, ca un cântec de biruință asupra timpului și a uitării, ca o binecuvântare și ca o sinteză a unei vieți trăite în demnitate. Iertarea, această virtute atât de greu de împlinit, devine cununa unei întregi existențe, semnul biruinței supreme asupra timpului și a propriilor slăbiciuni.

Aceste cuvinte, care sunt, în același timp, poezie și mărturisire, confesiune și evocare, aduc în fața noastră nu doar chipul bunicului, ci și atmosfera unei epoci, a unei lumi interbelice întemeiate pe disciplină, cultură și caracter. M‑am bucurat să descopăr că domnul Alexandru Ovidiu Vintilă este nepotul unui bursier al Mitropolitului Visarion Puiu de la Cernăuți; că bunicul său a iertat și a fost iertat; că era un om cu multe calități, asemenea celor mai mulți dintre interbelicii cu educație temeinică.

Pe marginea acestei mărturisiri despre „tatăl tatălui meu”, simt nevoia să adaug că Visarion Puiu a sprijinit numeroși tineri. Într‑o zi, Patriarhul Teoctist, aflat într‑o dispoziție luminoasă, povestea că în anul întâi de seminar la Mănăstirea Cernica, el și colegii săi - între care se aflau cel puțin doi viitori sfinți, Petroniu Prodromitul și Sofian de la Antim - au răbdat un frig pătrunzător, care le‑a stăruit în oase pentru multă vreme. În anul următor, s‑au adresat Mitropolitului Visarion Puiu cerând ajutor, iar acesta le‑a trimis, cu prisosință, un vagon de lemne din pădurile Mitropoliei Bucovinei, care le‑au ajuns pe termen îndelungat.

Altcineva îmi mărturisea că, în timpul unei vizite pe care o efectua în eparhie, Visarion Puiu a ajuns la Vama. A fost întâmpinat acolo de mai mulți tineri călare pe cai cum doar în basme se mai puteau vedea. I‑au oferit o primire solemnă, cu acel fast curat și firesc care se păstra în vechile rânduieli ale satelor și care, în anumite locuri, se mai regăsește și astăzi. Impresionat, mitropolitul i‑a întrebat pe tineri despre vârsta lor și cum se numesc. Despre unul dintre ei a aflat că urma, în scurt timp, să se căsătorească și să‑și întemeieze o familie. Mitropolitul însuși a săvârșit slujba cununiei acelor tineri. Mai mult, din fondurile Mitropoliei a oferit tinerei familii un hectar de teren și i‑a ridicat casă - pentru că erau oameni foarte apropiați de Biserică, dar fără mari resurse materiale, mai ales într‑un moment atât de important precum începutul vieții de familie.

O altă poezie asupra căreia mă opresc pentru câteva rânduri este „Pe dealul Blagosloveniei”. Într‑o dimineață strălucitoare, când surplusul de realitate te trezește brusc și vezi lumea oscilând între obsesia morții și teama din fața fiecărui fapt care ne întoarce adesea din drum, acolo - fie că ești prezent sau nu, fie că doar tu și gândurile tale alcătuiți o conștiință -, somnul pare să ne acapareze întreg universul mental. Totul, inclusiv limbajul și acea oboseală prelungită, încremenită într‑o pastă vâscoasă, devine predispus la o tulburare gravă a simțurilor, în timp ce traversezi peisaj după peisaj, prăpăstiile inconștientului și fericirile neașteptate.

Poetul scrie, în versuri care coboară treptat spre esență, asemenea unei rugăciuni care se despoaie de cuvinte: „Pe dealul blagosloveniei ni s‑a arătat o dimineață/ strălucitoare// voința lui dumnezeu// sensul paradoxal al sensului// de a fi// o dată pentru totdeauna”. Fragmentarea textului, aceste pauze întinse pe pagină ca niște trepte, sugerează o coborâre în adâncul sensului sau, dimpotrivă, o urcare spre revelație. Fiecare vers devine o respirație, o oprire în pragul tainei.

Pe dealul Blagosloveniei mi s‑a arătat, așadar, o dimineață luminoasă, voia lui Dumnezeu, sensul paradoxal al sensului de a fi o singură dată pentru totdeauna. Mai aproape de felul meu de a citi și înțelege anumite lucruri, am reținut „fața senină a cerului”. Pe această față senină a răsărit dimineața prevestitoare a unui timp în care toate vor avea libertatea lor.

Alaltăieri m‑am întors din drum; am tăcut mult. Poate era frig, la vârsta pe care o aveam după moartea tatălui meu. Una peste alta, furnicile roșii ne pot spune, sau nu, că era cum era… poate așa, poate altfel. O insulă însorită sau insula fericiților - asemenea îndoielii omului asupra lui însuși.

Nepricepuți, sau poate doar înțelegând fragmente ori detalii din aceste imagini, ne bucurăm totuși de ele, de cuvintele care ne leagă de dealul Blagosloveniei sau de amintirile celor care l‑au cunoscut pe marele Mitropolit Visarion Puiu. Privind peste aceste tăceri glaciare, încercăm să înțelegem și vuietul, și liniștea; să pătrundem de ce a așezat autorul titlul unei poezii astfel: „Astăzi poți aduna în tine multă tristețe și nu ne mai ajunge aerul. Mai multă lumină”.

În acest poem, Alexandru Ovidiu Vintilă atinge coardele unei oboseli colective, aproape existențiale: „fără rost am obosit noi toți am obosit privind/ în pământ”. Este strigătul unei generații - sau poate al tuturor generațiilor - care caută lumina și aerul într‑o lume ce pare să se fi închis în sine. Și totuși, titlul însuși poartă în el apelul: „Mai multă lumină” - nu ca o constatare, ci ca o rugăciune, ca o nădejde.

Nu putem încheia fără a aminti și poemul „1000 de zile de război cu mine însumi”, în care poetul se confruntă cu propriile sale abisuri, dar și cu nebunia lumii din afară: „Nebunia împinge nebunia până dincolo de/ nebunie/ anxietatea ți se oferă la pachet cu moartea”. Sunt versuri care dor, care nu îngăduie indiferența. Iar când scrie că „propaganda războinică de stat propovăduiește/ minciuni/ și lasă în urmă o groapă comună”, poetul devine martor și profet, conștiință trează într‑o lume adormită de dezinformare.

Bucurându‑mă de întâlnirea cu domnul Alexandru Ovidiu Vintilă, îl felicit din inimă pentru aceste creații profunde și îmi cer iertare pentru cele pe care nu le‑am parcurs pe deplin - cuvinte care vor bate încă o vreme la poarta sufletului meu, dar pe care o las deschisă pentru a intra cuvinte ziditoare și, odată cu ele, oamenii buni.