Despre apelative nesăbuite

În tot cursul vieţii auzi multe. Cuvintele se împerechează mai mult sau mai puţin inspirat, dovedind uneori subţirime de spirit, alteori rea voinţă, alteori pur şi simplu sărăcie a creierului. Am auzit, de pildă, nenumărate atribute alături de cuvântul „biserică“. Biserică monument istoric, Biserică luptătoare, biserică dărăpănată, biserică centrală etc. Cu puţin timp înainte, iată, omul face cât trăieşte experienţe noi, am auzit din gura unui mare demnitar, care ar fi destinat să joace un rol hotărâtor în cultura şi spiritualitatea românească, expresia „Biserică inutilă“.

Era o emisiune radio menită să fie ascultată de mulţi. Pur şi simplu nu mi-am putut crede urechilor. Respectivul n-a vândut odinioară bilete în plus la Cinematograful Patria şi nici n-a absolvit, în tristele vremuri pe care nu vrem să ni le mai amintim, un curs de alfabetizare la şcoala de partid. Nu. Este un tip „cultivat“, diplomat universitar, crescut într-o atmosferă de mare elevaţie intelectuală, cu un nume care inspiră respect.

Deci avea o experienţă a vorbirii, a cunoaşterii sensului cuvintelor, şi fără îndoială că aflase încă de mic copil ce armă cu două tăişuri pot fi ele. Atunci? O asemenea lipsă de tact, de elementar simţ al discursului, venind de la o persoană care a trăit într-un mediu ales, între oameni care ştiu să-şi folosească vocabularul? Las de o parte nuanţa de profundă antipatie faţă de fenomenul religios pe care o dovedeşte această exprimare, indulgent numită nefericită. În definitiv, fiecare are libertatea de a crede sau de a nu crede. Vorbim aici de faptul de (in)cultură în sine, de această împerechere de cuvinte de care s-ar ruşina ultimul repetent, care n-a deschis în viaţa sa o carte. Pentru Dumnezeu, la acest nivel s-a ajuns? Atât de jos s-a prăvălit decenţa cuiva, posesor al unui nume ce obligă? De pe asemenea planuri se decide asupra culturii româneşti?

La toate acestea mă gândeam asistând la slujba din duminica Floriilor, într-o biserică din Bucureşti. Se împărtăşiseră atunci cel puţin opt sute de persoane (atâtea am numărat, apoi am renunţat să le mai contabilizez). Ce-ar fi fost să intre din întâmplare în biserică şi distinsul demnitar? Cât de „inutilă“ i s-ar fi părut Biserica în viaţa oamenilor?

Ne aflăm în preajma sărbătorii Rusaliilor, momentul de transformare a unei Bisericii locale, cum o vedeau unii, în marea Biserică universală, răspândită pe toate meridianele lumii, care, prin lucrarea Sfintei Treimi, a preschimbat omenirea, făcând-o să se deosebească nu numai biologic de alte specii. Experienţa unei existenţe în afara credinţei, într-o lume răvăşită de crime, de războaie, de ameninţări, de dezmăţuri sub toate formele s-a făcut şi se face din plin. Ne copleşeşte o răceală inumană, ale cărei perspective sumbre le trăim zilnic. Ne lipseşte sentimentul de frăţietate pentru oameni, înfloreşte egoismul, arivismul, nepăsarea. Homo homini… această zicere mult prea superficial citată nu este nici teribilism, nici literatură, ci realitate eshatologică. Refuzând cu suficienţă credinţa, lumea noastră a devenit o arenă aidoma celor din Antichitate, în care se priveşte cu deliciu şi inconştienţă la execuţia brutală a ultimelor resturi de omenie, la triumful dezumanizării şi violenţei..

Rusaliile, celebrarea universalităţii Bisericii, a Sfinţilor Apostoli, a celor doisprezece ucenici, subliniază faptul că nimeni nu este exclus de la acţiunea de mântuire. Pe aceşti oameni simpli, reprezentanţi ai unor clase sociale modeste, puterea Duhului Sfânt i-a schimbat într-o armată de luptători pentru Hristos, care au dat o altă faţă lumii: „Şi când a sosit ziua Cinzecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără veste, s-a făcut vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi“ (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

Aş propune deci un alt atribut pentru cuvântul Biserică. Ea se caracterizează prin credinţa în „Dumnezeirea care este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii iubitoare cu noi, în eternitate…“, după cum spune părintele Stăniloae în Dogmatica sa. O Biserică în care Îl aflăm pe „Dumnezeul viu al tău, al nostru, în mine, în tine… Care trăieşte în noi, iar noi trăim în El, ne mişcăm şi suntem în El. Şi este în noi prin foamea noastră de El, prin dorinţă, devenind dor“, mărturiseşte filosoful spaniol Miguel de Unamuno. Prin Biserică devenim persoane umane: „Dacă pe Dumnezeu Îl cunosc ca persoană, atunci persoana umană are valoare… Aceasta înnobilează relaţiile noastre“(D. Stăniloae, Dogmatica).

Biserică inutilă? Fie că e vorba de instituţia ca atare, fie că e vorba de o clădire, cuvântul inutil nu are ce căuta. Poate că nu e prea târziu ca omenirea zguduită de crize, de sărăcie, de molime, de toată cohorta de rele, să-şi recapete dimensiunea umană, demnitatea, conştiinţa că în economia creaţiei ea are un rol de jucat. Că aşa cum ucenicii au primit la Rusalii, prin graţia Duhului Sfânt, capacitatea de a se face înţeleşi în toate limbile pământului, se poate găsi şi azi un limbaj comun al înţelegerii, al frăţietăţii, al iubirii de aproapele. Şi este evident că, în acest limbaj, răceala şi inconştienţa unui cuvânt ca „inutil“ nu are ce căuta.