Despre libertate, văzută (ca) la 20 de ani

In ziua de Crăciun, în 1949, pe unul dintre pereţii din Camera 4 Spital a închisorii din Piteşti, se afla răstignit un tânăr care refuzase reeducarea. Ţurcanu privea triumfător tabloul, crezând că, în felul acesta, îi va convinge pe „mistici“ să devină şi să-şi transforme, la rândul lor, prietenii în „oameni“. Când tânărul a murit, acesta a exclamat încântat că „banditului“ i-a cedat inima. Sub teroare, în temniţe, cât şi prin propagarea ideologiei comuniste în afara lor, se urmărea formarea „omului nou“. Patruzeci de ani mai târziu, tot setea de libertate a făcut ca oamenilor să le cedeze inima şi să refuze să mai îndure viaţa impusă de regim.

In închisorile comuniste şi la Revoluţie s-a murit pentru libertate. Bunicii noştri au dorit pentru noi libertatea de a cunoaşte şi de a ne trăi viaţa în conformitate cu adevăratele valori, nu doar cele burgheze, ci mai ales cele creştine. Părinţii noştri, educaţi în spiritul sărăcăcios şi strict, impus de sistem, au dorit pentru noi pur şi simplu libertatea de a ne construi singuri viaţa, adică aceea de a ne alege în ce credem şi de a defini ceea ce vrem să devenim, fără să trebuiască să atingem vreun standard de „om nou“. Am crescut având banane şi portocale, hăinuţe şi jucării frumoase, învăţând limba engleză de la televizor, de pe canalele străine de desene animate. Am putut cumpăra revistele de adolescenţi care ne sincronizau interesele, preocupările şi gusturile cu cei de vârsta noastră din Occident. Este ceva ce, însă, părinţii noştri nu au prevăzut în 1989: că această libertate atât de dorită de ei, de a te autodetermina, nu mai este considerată începutul construcţiei propriei personalităţi, ci a devenit însăşi esenţa ei.

Felul în care este înţeleasă libertatea azi arată că ea nu mai este nicidecum pretextul de a căuta binele, de a-l cunoaşte şi de a-ţi conduce viaţa după el. Uşor, uşor ne-a intrat pe sub piele ideea că trebuie să fim altfel, că trebuie să fim diferiţi, unicat, dacă este posibil, neîmpărtăşiţi şi neînţeleşi de ceilalţi, că este necesar să avem o imagine, protejată de drepturi de autor, care să funcţioneze ca o carte de vizită pentru noi în societate. Deja nu mai vorbim doar de brand de produs şi brand de ţară, am început să vorbim despre brandul personal. Suferim de un „complex al originalităţii“, cum îl numea părintele Savatie Baştovoi, care nu mai este specific doar tinerilor care caută să experimenteze lumea pentru a se putea poziţiona vizavi de ea, ci şi autorilor de crezuri - politicienilor şi artiştilor.

Există mai multe implicaţii ale acestei percepţii asupra libertăţii în societatea noastră, mai ales în rândul tinerilor. Dacă nu îţi trăieşti viaţa la maximum, înseamnă că nu eşti liber - idee care aminteşte de conceptul nietzschean de „resentiment“: „cuminţenia“, înţeleasă ca şi conformism, pare să denote tocmai frustrarea oamenilor slabi care, la fel ca vulpea, neajungând la struguri, preferă să spună că sunt acri. Fiindu-le inaccesibile, pentru un motiv sau altul, plăcerile lumii de azi, tinerii cuminţi le devalorizează şi le condamnă, alegând să trăiască în conformitate cu nişte valori arhaice. Mai mult, discreţia şi simplitatea sunt considerate absenţa unui discurs propriu, a unui mesaj personal, a unei experienţe de viaţă transformate în poveste de spus celorlalţi, poveste care să te individualizeze şi să te reprezinte în culegerile de poveşti corecte politic.

O altă implicaţie a felului în care e înţeleasă acum libertatea este că adeziunea la orice fel de ideologie sau de crez, împărtăşit de mai multe persoane, este un semn de lipsă de personalitate. La întrebarea „în ce să creadă astăzi un tânăr?“, orice răspuns univoc este privit cu neîncredere. Accesul la „reţetele de succes“ occidentale, absenţa instrumentelor, a exerciţiului de selecţie a valorilor după care să acţionăm, dar şi starea actuală a societăţii par să facă din adeziunea la un program de idei sau la un crez de viaţă, cultural sau artistic o pierdere de timp şi resurse, o întârziere nedorită de la atingerea scopurilor.

Orice demers care îşi propune să dezamorseze reticenţa tinerilor faţă de unirea sub un crez comun este sortit să întâmpine piedici deloc neglijabile, de aceea, spune părintele Savatie Baştovoi într-o conferinţă, această forţă, acest curaj, acest elan al tinereţii trebuie orientate astfel încât tânărul „să înfrunte realitatea posacă“. Adaugă părintele: un tânăr trebuie să creadă în curaj, mai întâi de toate, în biruinţa Vieţii, în biruinţa asupra morţii, având elanul lui Iacob în lupta cu îngerul, în urma căreia şi L-a făcut pe Dumnezeu prieten. De fapt, acest curaj şi această credinţă în biruinţa Vieţii le-au avut şi deţinuţii politici din temniţele comuniste, luptând cu nedreptatea şi cu ei înşişi până la sfinţenie, şi cei ieşiţi în stradă în 1989.

Naşterea Domnului este, de fapt, „revoluţia“ cea mai importantă din istoria omului - la plinirea vremii, când toată lumea era adâncită în grijile proprii, lumina de la Bethleem s-a întins şi a acoperit toate marginile lumii. Despre acest moment, Sfântul Ioan Maximovici spune într-una din predicile sale că s-a întâmplat „în linişte şi fără zarvă“, cu simplitatea cu care „picătura de rouă cade peste ţarină“ - o simplitate care, ca astăzi, a fost subestimată. Însă, rezultatul acestei discrete „revoluţii“ în primul rând împotriva firii a fost de nezdruncinat: Fiul lui Dumnezeu Se face om pentru a birui păcatul, ca prin moartea Sa să învingă moartea noastră, ca să ofere şansa omului nou, singurul cu adevărat liber, să redobândească, dacă va dori, raiul pierdut, vorba colindului: „Unul fiind în trei feţe/ S-a pogorât să ne-nveţe,/ să ne-arate cu blândeţe,/ să pricepem, să-nţelegem,/ să cunoaştem, să alegem,/ în iad la munci să nu mergem“.