Despre o prietenie până dincolo de mormânt

Prietenia dintre oamenii lui Dumnezeu, și felul în care sfinții se cunosc și se recunosc între ei, este cu adevărat ceva deosebit. Sunt știute, din istoria Bisericii, mai multe cazuri de astfel de sfinte prietenii care au lăsat urme adânci de-a lungul veacurilor. Fericitele evenimente legate de canonizarea mai multor părinți români din secolul XX ne descoperă, treptat, noi valențe din viețile lor, precum și relațiile de înrudire spirituală care au influențat benefic lucrarea lor mărturisitoare.

Despre noii sfinți ai Bucureștilor, Părinții Dumitru Stăniloae și Sofian Boghiu, se pot spune multe lucruri frumoase. Un aspect puțin cunoscut este însă prietenia care i-a legat timp de aproape 50 de ani. O uimitoare potrivire de caracter, precum și aceleași năzuințe sfinte de desăvârșire i-au apropiat în mod uimitor. Prima lor întâlnire a avut loc la Mănăstirea Antim, în cadrul întâlnirilor Mișcării Isihaste Rugul Aprins, probabil în prima parte a anului 1947, când Părintele Stăniloae s-a stabilit la București. Cei de la Antim s-au bucurat mult de venirea părintelui profesor în Capitală, deoarece pentru ei, dânsul era un mare sprijin, pentru că le oferise o puternică bază teologică prin traducerile sale legate de Filocalie și de Sfântul Grigorie Palama. Mai mult, Părintele Stăniloae avea și capacitatea de a oferi lămuriri pertinente intelectualilor de la Rugul Aprins, menținându-i, astfel, pe un autentic făgaș ortodox. Cu toată erudiția sa, se pare însă că subiectele sale preferate erau legate mai mult de spiritualitatea ortodoxă. De pildă, printre referatele susținute acolo, observăm într-un document scris de părintele secretar Sofian, probabil spre sfârșitul anului 1947, titlul unei teme prezentate de Părintele Stăniloae, și anume „Despre viața duhovnicească”. Tot acolo vedem și denumirea unui alt referat, al Părintelui Sofian, respectiv „Rugăciunea după tradiția paisiană de la M-rea Neamțu”.

 În 1950, Părintele Sofian va prelua conducerea Mănăstirii Antim. În calitate de stareț, a întărit legătura cu marele profesor de teologie, invitându-l adesea la slujire, precum și la întâlnirile Rugului Aprins, desfășurate acum într-un cerc mult mai restrâns, în taină. În luna iunie din 1954, după ce l-a primit pentru două săptămâni în obștea de la Antim pe Cuviosul Arhimandrit Cleopa, venit în București la chemare patriarhală, arhimandritul Sofian se va muta ca stareț la venerabila Mănăstire Plumbuita. Și acolo a căutat să cultive lucrarea catehetică, chemând pentru aceasta pe unii clerici distinși să predice, printre care se numărau Părinții Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș și Bartolomeu Anania. De aceea, informatorii Securității îl vor acuza mai târziu pe stareț că „este predispus spre a apăra și a-i acoperi pe teologi”.

Nu peste mult timp, cei doi părinți vor fi arestați. Mai întâi arhimandritul Sofian în iunie 1958, iar apoi și Părintele Stăniloae, în septembrie același an. Ambii în lotul Rugul Aprins, iar Părintele Stăniloae va fi ridicat de Securitate chiar în ziua în care este cinstită liturgic icoana Rugului Aprins, pe 4 septembrie.

În închisoare, cei doi se vor regăsi la Aiud, atunci când și Părintele Sofian va fi adus acolo, între 1959-1962. Pe lângă multele suplicii îndurate, închisoarea a fost pentru dânșii o școală a rugăciunii. În ceea ce privește trăirea lor, cineva își amintea: „Sfinția sa, părintele Stăniloae, ne-a zis așa: «Eu, când m-am văzut arestat, m-am înfricoșat foarte tare, dar părintele Sofian... nu pot să spun cum a fost. A avut un curaj, în care nimeni dintre noi nu l-a avut»”.

Părintele Stăniloae a fost eliberat cu un an mai devreme, la începutul lui 1963. Imediat a fost recuperat de Patriarhul Justinian și angajat ca și corector de reviste teologice la Biblioteca Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim. În octombrie este reintegrat la catedră. Multă vreme își va avea biroul de lucru la Antim, până după anul 1976. Între timp, revine în mănăstirea lui de suflet și arhimandritul Sofian, la sfârșitul anului 1967, preluând, iarăși, din încredințarea aceluiași patriarh purtător de grijă, conducerea ctitoriei Marelui Antim. Astfel, cel puțin opt ani, cei doi părinți s-au întâlnit adeseori în incinta mănăstirii, au slujit la Altar, au lucrat împreună, au luat masa, s-au sfătuit, și au îndurat presiunile și urmăririle Securității îndreptate asupra lor. Au rămas în acest sens memorabile relatările despre „explozia de sentimente manifestate la întâlnirile dintre cei doi”, și faptul că, în astfel de împrejurări, „erau ca doi îngeri bătrâni. Unul altuia își dădea întâietate, ca la Pateric”. Părintele Stăniloae predica adeseori la Antim în acei ani, de două ori pe lună, vineri seara, dar și cu alte ocazii.

În 1971, Părintele Dumitru îl va ruga pe arhimandritul Sofian să picteze icoanele de la catapeteasma bisericii din cartierul Gușterița-Sibiu, unde slujea cumnatul său. Cu toate că era foarte ocupat, Părintele arhimandrit a acceptat rugămintea bunului său prieten, și așa se face că astăzi avem acel iconostas, unic, de altfel, lucrat integral de Părintele Sofian. Trebuie spus și faptul că evlavia Părintelui Dumitru la Sfântul Grigorie Palama s-a extins cumva și către Cuviosul Sofian, așa încât acesta l-a pictat întotdeauna în fresce pe marele ierarh isihast, acordându-i un loc foarte vizibil printre ceilalți sfinți. În această perioadă, cei doi vor ține legătura și cu unele mănăstiri mari din Moldova, în special cu Mănăstirea Sihăstria, pe care o vor vizita adeseori. Harismaticul Părinte Cleopa a devenit duhovnicul familiei Stăniloae, iar când aceștia erau în București și nu aveau posibilitatea să ajungă la Sihăstria, cel care le oferea dezlegarea de la spovedanie era Cuviosul Sofian. De asemenea, mai ales după 1990, când părintele profesor a participat la numeroase evenimente omagiale organizate în cinstea sa, printre cei care erau prezenți mai întotdeauna se afla și bunul arhimandrit Sofian, așezat mereu în preajma Patriarhului Teoctist, colegul său de seminar. De la un astfel de eveniment provine și fotografia care însoțește prezentele rânduri.

Tot după 1990, când a luat ființă în București Asociația Studenților Creș­tini Ortodocși Români (ASCOR), primele generații de tineri au avut ca mo­tor de (re)pornire a vieții duhov­ni­cești bucureștene mai ales 3 puncte de reper: jertfa tinerilor martiri din 1989, ocrotirea duhovnicească a Părintelui Sofian și duhul patristic adus de Părintele Stăniloae prin apariția Filocaliei.

 Despre o altă apropiere în duh a celor doi părinți și despre validarea lor reciprocă, este emblematică mărturia despre unele nelămuriri teologice pe care le aveau părinții de la Antim, atunci când apărea vreo opinie mai nouă printre cărturarii Bisericii. Întrebându-l pe starețul Sofian despre acestea, el îi trimitea pe călugări întotdeauna la opinia părintelui profesor, zicând: „Părintele Stăniloae cum spune despre asta?”, și apoi îi îndruma să caute în cărțile marelui teolog român răspunsuri la nedumeririle lor. Iar dacă zicea și Părintele Stăniloae așa, atunci așa era ortodox. Însă dacă Părintele Stăniloae spunea altfel, atunci starețul îi sfătuia să nu primească idei străine de învățătura sănătoasă.

Iar când Părintele Sofian teologhisea și el, părinții mănăstirii aveau senzația că prin cuvintele Părintelui lor Stareț le grăia chiar Părintele Stăniloae. Încă și zâmbetul lor era același, odihnitor și delicat. Iarăși, se mai asemănau acești doi părinți într-o privință: „nu dădeau sfaturi prea mult, aveau foarte mult bun simț, și nu aveau răspuns la toate întrebările. Însă ei vorbeau prin tăcere”. Iar când vorbeau, graiul lor era domol și apăsat, fără să se înflăcăreze. Însă dincolo de orice cuvinte, ceea ce se remarca la părinți era „fluxul de trăire care se transmitea dincolo de cuvinte”, după cum ne spun contemporanii care i-au cunoscut.

Sugestivă în acest sens este și atmosfera de pace sfântă din chiliile celor doi, precum și disponibilitatea lor de a primi musafiri, cu dragoste și cu smerenie. Mai mult, cu toate că amândoi erau încărcați de roade, își exprimau adesea nemulțumirea față de ei înșiși și de lucrarea lor, pe care o socoteau tot timpul nedesăvâr­șită.

Sfârșitul pământesc al Părintelui Stăniloae i l-a adus aproape pe duhovnicul său din București, arhimandritul Sofian. Interesant este că amândoi au trecut la cele veșnice cu puțin înainte de împlinirea aceleiași vârste, de 90 de ani. Iată ce nota Părintele Sofian în jurnalul său:

„Am fost la Fundeni, să-l spovedesc pe părintele Dumitru Stăniloae. Este foarte lucid și memoria l-a ajutat foarte mult. A insistat foarte mult asupra anilor tinereții, căsătoria și urmările ei. Regreta că nu s-a făcut călugăr. Are o mare căință pentru păcate. Dumnezeu l-a ajutat să se mențină într-o smerenie adâncă. Mi-a povestit că după fiecare mare succes cărturăresc, apărea o grea suferință în familie. L-am împăr­tășit. Se bucură nespus (...). Visează mereu lume multă în jurul lui, cerându-i Sfânta Împărtă­șanie. El se apără spunându-le că nu are cele de trebuință. N-a spus nici un cuvânt despre munca lui uriașă, decât o mică nădejde că Dumnezeu îi va ierta măcar o parte din păcate (...). Rog pe sfinții din cele douăsprezece Filocalii să-l întâmpine și să-l ajute înaintea judecății lui Dumnezeu”.

Înmormântarea Părintelui Dumitru a avut loc în ziua de naștere a arhimandritului Sofian, în 7 octombrie 1993. Seara târziu, tinerii întorși de la înmormântare au venit să îi cânte Părintelui Sofian „La mulți ani”. Era și acesta un semn că între cei doi era o strânsă legătură de duh, dincolo de mormânt. Trecea unul la Domnul, dar celălalt rămânea pe mai departe sprijin pentru adunarea vie a Bisericii. Peste 9 ani, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, și arhimandritul Sofian se va alătura la ceata aleșilor lui Dumnezeu din Biserica Triumfătoare. Mănăstirile în care au fost înmormântați cei doi, Cernica și Căldărușani, legate în trecut prin moștenirea paisiană, aveau să-i primească în sânurile lor pe acești doi noi paisieni, în faptă și în cuvânt. Nu pentru mult timp însă, deoarece cinstitele și martiricele lor oseminte au fost deshumate în aceeași zi de 29 iulie 2024, la scurtă vreme după canonizare. Tot atunci, în lumina lină a serii, cele două chivote prețioase au fost aduse în bătaia clopotelor la Mănăstirea Antim și depuse, până la punerea lor în biserică, în fosta chilie a ieroschimonahului martir Daniil Sandu Tudor. Acum, cei doi Părinți sunt iarăși alături, și cu trupul, mijlocind cu putere pentru neamul dreptcredincios din care au răsărit.