Despre sfat și rugăciune

Unul dintre cele mai impresionante și memorabile cuvinte din Patericul egiptean îl avem de la un ascet despre a cărui biografie nu știm nimic. E vorba despre avva Felix, la care au mers câțiva frați, împreună cu niște mireni și i-au cerut sfatul. „Bătrânul însă a tăcut. Stăruind ei cu rugămințile, în cele din urmă le-a zis: Vreți să auziți un cuvânt? Ei zic: Da, avva. Bătrânul a zis: Acum nu mai sunt cuvinte. [Pe vremuri], când frații îi întrebau pe bătrâni și făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi învăța cum să vorbească. Acum, însă, frații întreabă, dar nu fac ce aud. De aceea, Dumnezeu a luat harul cuvântului de la bătrâni. Nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai este cine să pună [cuvântul] în practică”. Auzind acestea, frații au suspinat și au zis: „Roagă-te pentru noi, avva”.

Gândul acesta al bătrânului Felix spune ceva esențial despre relația duhovnicească dintre bătrâni și ucenicii lor. Uneori, suntem tentați să credem că singurul responsabil pentru calitatea sfaturilor și a legăturii este bătrânul. Ucenicul adesea merge la bătrân ca la un automat de sfaturi înțelepte, care ar fi parcă obligat oricând să ofere înțelepciune. Dar, în realitate, lucrurile nu pot sta așa. Iar cine crede că acesta este raportul, unul aproape mecanic, acela se găsește în înșelare. Lumea duhului este o lume stranie, ce funcțio­nează diferit, iar relațiile dintre oameni implică harul lui Dumnezeu, adesea greu predictibil. Esențială este însă conlucrarea sau, cu un termen de origine greacă, sinergia oamenilor întreolaltă și cu Duhul Sfânt.

Când vine vorba de ascultare, nu doar bătrânul își formează ucenicul, ci și invers, disponibilitatea de a asculta fiind crucială. În lipsa acestei dis­ponibilități, ceea ce ar trebui să fie viața duhului se transformă într-un simplu joc retoric. Mai mult chiar, vedem cum, încă din perioada mo­na­­hismului egiptean, exista riscul unui „consumism duhovnicesc”, când sfaturile nu erau întrupate, puse în practică, ci erau colecționate. Deve­neau mai degrabă unelte pentru sporirea prestigiului personal. În asemenea situații, povățuitorul rămâne mut.

Vedem, prin urmare, cum se produce o reașe­zare a centrului de greutate, care se mișcă dinspre bătrân către disponibilitatea ucenicului de a asculta. Dacă aceasta există, atunci Dumnezeu Însuși adecvează cuvintele bătrânului la nevoile fratelui.

Reacția avvei Felix nu este pedagogie, în sensul în care ar fi un joc gratuit, menit să ofere o lecție, deși are o putere imensă de a învăța. Reacția bătrânului este expresia directă a unei realități duhovnicești, pe care o prezintă fără să o îndulcească în vreun fel. Efectul este că limitează inflația de cuvinte și transferă accentul pe ceea ce este esențial: rugăciunea. Tocmai de aceea, la final, frații nu mai cer sfat, ci îi spun simplu: Roagă-te pentru noi, avva!