Despre sfințenie

Sfinții stăteau cuminți pe pereți. Îi uitaseră sfinții - alții decât ei - de când tot stăteau așa.

Le mai intra câteodată fumul de la lumânări în ochi, însă lor nu părea să le pese.

Cum nu le păsa nici de faptul că le creșteau bărbile aspre întruna.

Poate că nu băgaseră de seamă, fiindcă le creșteau foarte încet, mai încet decât treceau veacurile prin viețile lor.

Cum să observe oamenii, atunci?

Nici preotul n-a observat, altminteri ar fi adus un frizer din sat, ca să le mai scurteze nițel, întrucât dădeau să le iasă afară din aură.

Dar iată că, într-o dimineață de primăvară, bărbile sfinților ieșiră chiar afară din biserică.

Le văzură curgând pe sub ușă. La început, ușor, ca apele unui pârâiaș,

apoi tot mai năvalnic, luând-o spre câmpul din apropiere și spre sat.

Bărbile ce se vălureau pe câmp nu puteau fi decât ale sfinților tineri, fiindcă erau verzi, asemenea ierbii. Și aveau chiar prospețimea ei.

Caii ieșiți cu plugul la arat au țâșnit cu brazde cu tot din hamuri

și-au început să le pască. Dar cu ce poftă le pășteau!

Zile în șir au curs bărbile pe sub ușă.

Cele ale sfinților în floarea vârstei colorau grădinile în mov, mirosind a levănțică. Femeile își umpleau pernele cu ele. N-a existat una care să nu viseze noaptea c-a ajuns în rai.

Nu mai visaseră nicicând ceva atât de frumos. Și nu mai avuseseră niciodată toate același vis!

Nici o deosebire între bărbile sfinților foarte bătrâni și zăpadă!

Vedeai în plină vară cum se fac drumurile și dealurile albe.

Copiii se dădeau până noaptea târziu cu sania. Iar alături de ei, pe un derdeluș mai mic, făceau același lucru și greierii. Fără să se oprească din cântat.

Abia mai încolo, spre toamnă, a topit soarele zăpada. Sau poate c-a fost mâna frizerului, pe care l-a chemat, în sfârșit, preotul, și până aproape de venirea iernii a scurtat bărbile sfinților cu foarfeca.

A mai atins, ce-i drept, și câte o aură, dar fără ca sfințenia dinăuntrul bisericii să aibă de suferit.

Veacurile din viețile sfinților, nici atât!