Despre smerenie, fără a judeca

Poate că cei ce ne cântă și recită „despre smerenie” nu sunt ușă de biserică din lemn. Dar mă tem să-i judec. Nu de ei, ci de El. De Cel care a „dezarmat” o ceată de judecători și călăi pregătiți să execute o păcătoasă prin câteva cuvinte scrise pe nisip și un îndemn simplu: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Despre mine, El ar avea de scris nu cuvinte, ci tomuri. Așadar, nu judec, ca să nu fiu judecat.

Mă opresc doar la titlul clipului devenit viral în aceste ultime zile. Că tot vorbim despre social media, dacă veți căuta pe internet cuvintele „despre smerenie”, primele două-trei pagini ale motorului de căutare vă vor trimite la articole conexe acestui „experiment”. Păreri pro și contra. Prea departe de subiect. Adevărata smerenie rămâne în scrierile sfinte. Și de această dată, cartea bate netul. Există, în presă, regula de a prezenta adevărul „din trei surse”. Ei bine, acesta este un principiu bisericesc. Revelat. Biblic. Îl regăsim în Vechiul Testament, la Deuteronom 19, 15. De aceea, voi căuta cuvânt despre smerenie la trei martori de netăgăduit.

Ne aflăm în perioada Sfântului și Marelui Post și am adumbrit în Duminica a IV-a sub Scara Sfântului Ioan Sinaitul. Treapta a 25-a a acestei cărți despre nevoințe vorbește de „preaînalta smerită - cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naște în simțirea nevăzută”. Sfântul Ioan Scărarul descrie smerenia raportându-se la singurul Care poate vorbi despre această virtute la persoana I, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Ne-am adunat și am cercetat împreună și am ispitit înțelesul cinstitei numiri. Și unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă și mai păcătos dintre toți; altul, cunoștința ce o are mintea despre neputința și slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări și a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoașterea harului și milei lui Dumnezeu; altul, iarăși, simțirea sufletului zdrobit și tăgăduirea voii proprii. Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu-le prin chibzuință și trezvie, n-am putut să aflu simțirea fericită a aceleia prin auzire. De aceea ca unul ce sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din fărămiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători și fericiți părinți, încercând să o lămuresc, am zis: Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experiența) ei. Ea este o bogăție negrăită; este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Căci zice: «Învățați de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om și nici de pe hârtie, ci «de la Mine» (Mt. 11, 29), adică din sălășluirea, din luminarea și din lucrarea Mea în voi; «că sunt blând și smerit cu inima» și cu gândul și cu cugetul; «și veți afla odihnă», din partea războaielor, și ușurarea de gânduri «sufletelor voastre».”

Cântând troparul Sfântului Ioan Gură de Aur, îl lăudăm ca pe cel ce „înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat”. Cuvântul său la Duminica vameșului și a fariseului ne rămâne îndemn de a căuta smerenia și a primi batjocura acestei lumi: „Iar tu, creștine, te vei teme ca nu cumva să te înjosești prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare și mai înalt decât alții, mai strălucit și mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuți, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face și a suferi toate pentru aceasta. Să cumpănim acestea, iubiților, și cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi tratați de alții cu semeție, de am fi batjocoriți, luați în râs și disprețuiți, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate așa înălța, nici face așa de cinstiți și mari, ca fapta bună a smereniei”.

Cel de-al treilea dascăl al smereniei pe care l-am ales drept călăuză este părintele Cleopa (†2 decembrie 1998) de la Sihăstria, un cuvios contemporan de la a cărui naștere s-au împlinit în 10 aprilie 104 ani: „Sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuțile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate și fără ea, toate sunt nimic. Cel ce are smerenie în inima sa, chiar de-ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac și că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun”.

Aceste trei mărturii sunt fără putință de tăgadă datorită vieții celor ce le-au scris: cum vorbeau, așa trăiau. Și viceversa. Trăiau în smerenie și vorbeau smerit despre ea.

Și totuși, cum să treci, chiar și în vis, prin Centrul Vechi și să nu-L regăsești măcar în liniștea Stavropoleosului? Răspunsul îl aflăm la Pascal: De nu M-ai fi găsit...