Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Dincoace de dincolo

Dincoace de dincolo

Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicolae Dabija - 25 Mar, 2018

Pentru cei de peste Prut noi suntem „cei de dincolo". Pentru noi, cei de dincoace, trăitorii de peste Prut sunt „cei de dincolo". Până în 1989 „dincolo" însemna nu doar „peste hotare", ci şi o altă lume. Cu alte valori, cu alte mentalităţi, chiar dacă cele două „dincolo"-uri cântau aceleași cântece, credeau în același Dumnezeu, vorbeau aceeași limbă. Şi azi „dincolo" semnifică o distanțare, nu doar o altă parte a Prutului, ci şi un alt univers, un alt continent. Dincolo e ceva din afară, care poate fi totodată străinătatea înţeleasă şi baştina neînţeleasă.

Deschid cronicile noastre vechi şi cărțile de istorie şi aflu că strămoșii noștri au avut noroc de țara cea mai frumoasă din lume. Dar nu au avut noroc şi de vecini, cei mai lăcomoşi din lume. Patria străbună a tot fost împărţită hoţeşte între ei. Toţi au luat câte ceva. Ne-au împărţit şi Prutul: până la mijloc e dincoace, iar de la mijloc e dincolo. Localităţile de pe Prut se întind aşezate - aceeaşi comună - pe un mal al Prutului şi - tot ea - şi pe celălalt mal al Prutului: dincolo de satul Grozeşti e satul Grozeşti, dincoace de Cotul Morii e Cotul Morii, dincolo de Zberoaia e Zberoaia, dincoace de Ungheni e Ungheni, dincolo de Costuleni e Costuleni, dincoace de Măcăreşti e Măcăreşti, dincolo de Drănceni e Drănceni, dincoace de Pogăneşti e Pogăneşti, dincolo de Răducani e Răducani, dincoace de Petreşti e Petreşti, dincolo de Medeleni e Medeleni... Şi tot aşa, până la mare.

În 1812, au venit nişte străini şi le-au împărţit în două: câte o jumătate de sat pentru fiecare ţară. Noi încercam să trăim cu jumătate de inimă. Să înţelegem ce ni s-a întâmplat. Ce ni se întâmplă. De ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă. Dincoace de dincolo şi dincoace de dincoace.

„Dincoace"-le nostru l-aş compara cu un „Tatăl nostru" spus pe jumătate; cum să-ţi meargă bine şi să te binecuvânteze Cel de Sus, dacă te-ai oprit din spus - cu cuvinte sau în gând - tocmai când grănicerul te întrebase „Încotro?" şi tu ai zăbovit să-i răspunzi, iar mai apoi ai şi uitat la care loc din rugăciune rămă­seseși. Iar rugăciunile noastre au fost de cele mai multe ori fără cuvinte. Numai cu lacrimi. Şi cu „of"-uri: după fiecare cuvânt sfânt câte un „of!".

Un frate scriitor de la Iaşi ne reproşa cu durere acum nişte ani:
- Basarabenii, dacă vor Unire, să învețe să vorbească mai întâi bine românește.

Așa e. Dorin Spineanu, acesta e numele condeierului, are perfectă dreptate: noi, cei de dincoace, care am vorbit după 1944 limba română cu călușul pus în gură, nu prea ne știm limba. Adesea, eu o vorbesc şi plâng. Uit cuvinte. Le rostesc stâlcit. Le gângăvesc. Le bocesc. Le râd. Dar de cele mai multe ori - le tac. De teamă că le-aş putea schimonosi. Mi se face rușine să le greșesc, şi muțesc, a câta oară?, mai înainte de a le spune.

Noi, basarabenii, abia am ieșit din spital. Ne aflăm într-o perioadă de convalescență. Reîn­vățăm cu toții, cu mic, cu mare, a vorbi. Nu vă supărați pe noi. Iar noi ne bucurăm că dincolo e locul unde limba a avut mai puțin a suferi.

Dar, îmi mai spun, şi poate că nu am dreptate, dacă n-ar fi fost jertfa noastră, iar în 1812 generalul Kutuzov ar fi obținut, așa cum ceruse, „Moldova toată", frate Dorin şi voi ceilalți judecători ai necazurilor noastre, credeți-mă, ați fi vorbit şi voi exact ca noi limba care ne-a fost interzisă vreme de aproape două sute de ani.

Aţi fi spus „haraşo!" la toate relele care vi s-ar fi făcut, pentru că altfel ați fi îndurat împreună „katorga" (exilul) siberiană, cu Stere, cu Țepordei, cu Halippa, cu ceilalți aproape un milion de basarabeni deportați la Polul Nord de țarii ruși, apoi şi de comisarii sovietici.

Mă bucur că în aceste zile, dincoace şi dincolo, înfloresc, a câta oară, chiar dacă o fac separat, corcodușii... Când se coc corcodușele dincolo, tot atunci se coc şi dincoace. Numai că nu totdeauna le-au cules cei care au sădit corcodușii. Când bat clopotele dincolo, sunetele lor sfințesc şi dincoace. Când cântă cocoșii dimineața dincolo, cântecul lor trece dincoace. Vameșii nu le mai pot cere vamă. Nici grănicerii - pașaport. Când câinii latră la câte un om al legii oprit la vreo poartă, lătratul lui se aude dincolo. Şi cei de acolo ciulesc urechile: „Oare ce se întâmplă la poarta lui frate-mi-o, de s-a oprit un camion cu militari? O fi venit să-l mai deporteze o dată?" Dar ei sunt prea departe, ca să-i sară în ajutor. Pentru că dincolo e străinătatea.

Deși şi acolo se cântă aceleași cântări, sunt bocite aceleași bocete, sunt horite aceleași hore de sute şi sute de ani. Şi e vorbită aceeași limbă. Limba română.

Ea nu are dincolo şi dincoace. Când trec Prutul, dacă n-aş întâlni nişte grăniceri şi nişte vameşi, nu mi-aş da niciodată seama că am trecut în altă ţară. Că am trecut dincolo. Că mă aflu dincoace. Ca să mă conving tot mai mult că țara voastră e şi țara noastră. Şi e firesc să mă întreb: De ce atunci țara noastră nu e şi țara voastră? De ce dincolo nu trece dincoace, ca dincoacele nostru să fie şi dincoacele vostru?