Dinţăritul

"Bir n-aveţi a da, şi havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei şi mâncaţi tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plăteşte şi dinţăritul..."

(Amintiri, III)

Confruntarea cu pericolul instituirii a tot felul de noi impozite ne-a readus în memorie o galerie cuprinzând câteva zeci de termeni de biruri din epoca feudală a ţărilor româneşti, una în care fiscalitatea a fost excesivă, galerie din care extragem câteva mostre, numind, aşadar, dări pe anumite ocupaţii, produse sau adăposturi: albinărit, pescărit, văcărit, crâşmărit, iezărit, ierbărit, dar şi vinărit, cepărit, cerărit, săpunărit, fumărit etc. Tema a fost abordată în presă acum câţiva ani de Rodica Zafiu, în cunoscuta-i rubrică din "România literară" (Păcatele limbii); prezentarea profesionistă şi comentarea, din perspectivă istorică şi stilistică, a unui foarte bogat material, cu insistenţă asupra numelor cu finala -ărit, s-au încheiat prin trimiterea la inventivitatea ludică a celor de la "Academia Caţavencu", care au propus unele creaţii… de sezon, cum ar fi ploierit - ca taxă pentru ploaie, apărit - ca taxă pentru inundaţii etc. Reluând, recent, subiectul, cu trimitere la Rodica Zafiu, Gabriela Vrânceanu Firea crede că strănepoţii se vor distra aflând că, pe vremea noastră, s-au instituit (ori numai au fost propuse) unele impozite ciudate, dar că s-ar mai putea inventa şi altele, care să se numească, de exemplu, destul de transparent, parcărit, bordurărit, autostrăzit, cocainărit ş.a.

Trebuie să subliniem faptul că, totuşi, asemenea probe de inventivitate lexicală pălesc faţă de o veche creaţie în legătură cu tema respectivă, ce pare să fie rodul, genial, al fanteziei populare, anume termenul dinţărit, tot ca nume de impozit (probabil imaginar). Cea mai valoroasă atestare se găseşte la Creangă, în vorbirea tatălui unui coleg al lui Nică de la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, pentru a indica, simbolic, ascensiunea socială: "Bir n-aveţi a da, şi havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei şi mâncaţi tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plăteşte şi dinţăritul..." (Amintiri, III). În dicţionare, substantivul respectiv, atribuit exprimării glumeţe, este definit drept "Bir pe care urma să-l plătească cineva celui pe care l-a ospătat, pentru osteneala acestuia de a mesteca cu dinţii".

Îndoiala pe care ne-o induce forma verbală de imperfect, subliniată mai sus (nesiguranţă prezentă în alte definiţii prin formulări cum ar fi "…plată ce se zice că…") pune, astăzi, referinţa sub semnul mitologiei populare, dar ne interesează acest aspect deoarece un important lexicograf, I.-A. Candrea, în dicţionarul său din 1932, considera că, de fapt, termenul dinţărit numea, la propriu, "plata pe care aveau obicei s-o ceară turcii de la creştinii care i-au ospătat, ca despăgubire pentru ostenirea dinţilor", trimiţând la expresia din limba turcă diş-parasî "bani de dinţi" (mai potrivit: "parale pentru dinţi"). Pentru Candrea, citatul din Creangă ar reflecta doar utilizarea ironică, prin extensie, a expresiei numind chiar practica de a plăti roaderea dinţilor.

Dat fiind faptul că un bir cu numele respectiv nu apare în lucrări de specialitate, de exemplu, la Şăineanu (Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, 1900) sau la O. Sachelarie - N. Stoicescu (Instituţii feudale din ţările române: dicţionar, 1988), trebuie să admitem că termenul în discuţie şi expresia "a plăti dinţăritul" ţin totuşi de domeniul imaginarului şi reprezintă una din situaţiile absurde numite "culmi" în limbajul familiar, în cazul de faţă, culmea impozitării: faptul de a fi obligat să dai ceva şi, în plus, să plăteşti osteneala celui care îţi ia (transpuse în planul hrănirii), caracterizând exemplar impunerea fiscală excesivă de sub turci şi din epoca fanariotă, cărora le aparţin cele mai multe din dările al căror nume au finala -ărit, sesizată şi selectată impecabil ca marcă lingvistică.

Iată un teren pe care, astăzi, ar putea înflori un buchet de termeni evocatori pentru orientarea fiscală, pătrunzătoare în amănunte, a momentului, de tipul tichetărit (cu subdiviziunile creşărit şi cadouărit), dobândărit, autorărit ş.a., pentru a numi impozitele pe tichetele de masă şi pe cele pentru creşă, respectiv pe tichetele-cadou, pe dobânda depunerilor din bănci, pe retribuţia în regim de drepturi de autor şi celelalte…

Nu de alta, dar, dincolo de fantezie, să lăsăm şi noi în istorie măcar amintirea lingvistică a epocii în care am trăit!