Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
24 Noi, 2024
„Dirijorul“ şi „Sindromul Ierusalimului“
Oratoriul Patimile după Matei, impresionanta compoziţie a Mitropolitului Ilarion Alfeev, care din 2007 încoace ridică mulţimile în lacrimi şi aplauze pe patru continente ale creştinătăţii, deschide în forţă ultimul film al lui Pavel Lunghin, Dirijorul. Regizorul mărturiseşte chiar că nucleul inspiraţional al filmului său a fost muzica - fenomen foarte rar în geneza operelor ecranului. Pregnanţa elevată a coloanei sonore impune peliculei din start o dimensiune creştină de neignorat - aceea a pocăinţei şi a reflecţiei pe tema Patimilor Domnului - şi o ştachetă estetică anevoie de atins. Fundalul narativ - o călătorie în Ţara Sfântă, pe care evoluează destinele mai multor grupuri de personaje, înscrie clar pelicula pe coordonatele reflecţiei religioase.
Dar este, totuşi, Dirijorul lui Lunghin un film religios? Interesul regizorului, scenaristului şi producătorului rus pentru credinţă s-a manifestat deschis odată cu Ostrovul - capodoperă a filmului mistic, dar şi un excelent film de public - şi s-a continuat cu controversatul Ţarul, impresionantă frescă istorică cu accente rocamboleşti, ce pune la colţ, dintr-o perspectivă liberală cam unilaterală, condiţia generală a instituţiei ţarismului. Ce urmează după această spectaculoasă turnură a autorului savuroasei comedii Nunta, laureat cu Palme d'Or la Cannes pentru Taxi Blues - studii psihologice pline de prospeţime şi vigoare, care nu trădau însă nici un fior metafizic?
Urmează ceea ce am putea numi o „revenire sinceră pe pământ“, printre oamenii actualităţii de toate zilele, pe care regizorul îi cunoaşte cel mai bine, cei pentru care misticul intră mai degrabă în zona supoziţiei, a ignorării sau cel mult a tatonării timide, iar nu a necesităţii. O revenire la filmul psihologic - gen în care regizorul a excelat -, adâncit în zona problematicii existenţiale grave, ambalat, de astă dată, în folie religioasă. Este acest „ambalaj“ un demers sincer ori conjunctural? Asta vom încerca să aflăm.
Dirijorul poate fi privit ca o replică îndepărtată la drama psihologică omonimă a lui Wajda, reper al cinematografului de artă al anilor '80, cu care are destule în comun. Tot o radiografiere a conflictelor familiale şi profesionale din lumea muzicii clasice, urmărite din perspectiva unui şef de orchestră... numai că simplitatea, perfecta rotunjime dramaturgică şi coerenţa interpretativă a filmului polonez, care i-au conferit Ursul de aur pentru cel mai bun actor la Berlin în 1980, sunt înlocuite, în filmul lui Lunghin, de o structură dramaturgică ceva mai încărcată şi nemonolitică - chiar dacă gravitează în jurul temei comune a eşecului - şi de un joc actoricesc nu totdeauna convingător.
Filmul, scris împreună cu scenaristul Valeri Peceikin, investighează în ce măsură o călătorie la Ierusalim - motivată fie de un turneu concertistic, fie de un pelerinaj - poate schimba destinele unor personaje. Colectivul unei orchestre pleacă în turneu la Ierusalim: călătoria cu avionul şi orele petrecute în Sfânta Cetate reprezintă pentru câteva cupluri de personaje tot atâtea confruntări cu sinele, cu propriile umbre, iar contactul cu Ţara Sfântă nu va face decât să le scoată mai bine în evidenţă.
Într-un cuplu de muzicieni izbucneşte un mărunt conflict, care ia neaşteptată amploare şi se răsfrânge fatal peste o fiinţă nevinovată, presupusa generatoare a discordiei. Dirijorul orchestrei, aflat în conflict tacit cu un tenor pe cale de a-şi pierde vocea, constată că a sosit prea târziu în Sfânta Cetate, ca să-şi poată salva fiul, un pictor distrus de patima drogurilor şi de lipsa de afecţiune a propriului tată. Marele actor lituanian Vladas Bagdonas dă impozanţă rolului prin simpla prezenţă scenică, scuzând astfel subţirimea scenaristică a personajului. Un atentat terorist pune capăt şirului de speranţe nerostite legate de Sfânta Cetate.
Nepregătiţi pentru „iniţiere“ şi ignoranţi, călătorii eşuează, înfrânţi de propriile neputinţe. Dar eşuează şi încercarea scenaristică şi regizorală de a povesti coerent şi surprinde dramaturgic convingător tot acest melanj de drame, iluzii, eşecuri.
„Este foarte greu să filmezi Ierusalimul. Se sustrage obiectivului camerei“, spune regizorul. „Nu ştiam cum să surprind tonalitatea aparte, muzica acestui oraş. E un oraş periculos: te schimbă foarte mult energetic: e un puternic câmp energetic acolo, dar nu ştii încotro anume te duce. Se vorbeşte chiar de «sindromul Ierusalimului», când oamenii încep să se comporte altfel decât de obicei: unul se simte foarte rău, altul, dimpotrivă, atât de bine, încât rămâne acolo un an întreg.“
Acestui „sindrom al Ierusalimului“ i-a căzut pradă, într-un fel, şi filmul lui Lunghin. Probabil, avem nevoie să trecem cu toţii prin el, dacă ne aflăm în drum spre Cetate...
.jpg)
